Deși climatul e cu totul altul, urcarea pe vapor îmi trezește un puternic sentiment antarctic. Poate și pentru că e din nou o croazieră unde sper să întâlnesc animale marine dragi.

Prima oprire e la un loc unde știu ei, marinarii, că-și fac veacul delfini. Mi-ar fi plăcut o excursie care să aibă înotatul cu delfini în pachet, dar n-a fost să fie, prea din scurt am rezervat, prea scurt timpul alocat. Avem însă ocazia să privim cum de pe altă barcă se lansează în apă snorkelitori entuziaști și înghesuiți, căutând apropierea flipperilor, căci da, își fac apariția prompt:

Nu e ăsta chiar Flipper? Seamănă, oricum.

Nu ne dăm prea bine seama de la depărtare dacă oamenii au ajuns până la urmă lângă delfini,

dar se pare că unii au reușit cât de cât.

Flipperii nu par însă foarte interesați de oameni, mai mult vin înspre vaporul nostru, dând prilej pentru această poză fix în timp ce respira:

Stăm o vreme cu ei, după care purcedem mai departe spre mări albastre. Mă întreb cine locuiește în acea vilă.

Îngrijitorul farului?

N-apuc să mă întreb prea multe, cînd izbucnește din nou agitația la noi pe punte.

Orcas! Orci, și nu monștrii din Stăpânul Inelelor (câtă nedreptate în denumire, domnule Tolkien!) ci mamiferele marine de o infinită grație și tulburătoare forță, care pe vremuri de Free Willy erau animalele mele preferate. Le văd acum pentru prima dată în libertate (dacă stau să mă gândesc, pentru prima dată!). E o familie de 3, nu le vedem prea bine din cauza agitaților de pe punte, dar reușesc un cadru întru amintire.

Orcile nu au chef de interacțiune, probabil sunt cu copiii în parc și nu vorbesc cu străinii, așa că mergem mai departe, spre stânca găurită. Punctul cel mai îndepărtat al peninsulei și al călătoriei noastre este dincolo de Capul Brett, simpatica insulă cacofonică Motukokako,

care e găurită de celebra Gaură din Stâncă.

Pe vreme bună, vapoarele pot chiar trece prin Hole in a Rock, spre bucuria turiștilor gălăgioși. Azi nu e foarte cald, dar marea e destul de liniștită, ne apropiem…

ne apropiem…

și treceeem! Am trecut.

Bucuroși de aventură, aruncăm o privire în largul Oceanului Pacific,

dar ne întoarcem pe lângă cunoscuta Vilă cu Far

spre interiorul Golfului Cu Insule,

maluri turcoaz

și copaci singuratici.

Nu știu dacă nu cumva chiar asta este Urupukapuka, dintre cele mai mari din arhipelag, unde se împart din nou turiștii, unii merg la camping aici, eu, L. și cu alții purcedem înapoi în mare viteză spre Auckland.

Stabilim cu L. să ne vedem la cină, la restaurantul japonez nu departe de hostelul meu (al lui L. e semnificativ mai ieftin, aflu, de reținut pentru data viitoare). Sushi-ul nu e cine știe ce, nici servirea, surprinzător – noroc cu compania. Face să închidem seara într-un mod plăcut tot în zona Te Wero, la un pahar de vin și-o vorbă. Și-o poză, desigur.