Pentru cei cu sindromul King Kong, la Auckland situația e foarte clară: destinația Sky Tower.

Dar până să ajungi acolo, zbori dis-de-dimineață din Sydney (partea bună e că prinzi răsăritul).

Autobuzul Airbus te aduce de la aeroport pentru câțiva dolari neozeelandezi (cam la paritate cu cei americani) până în centru, în cazul meu la Queen street, artera principală

aproape de hostelul Nomad’s Camel Backpackers pe Fort Street. Aveam să aflu că există opțiuni semnificativ mai ieftine în oraș decât cei 90$ pe care-i plătesc eu (piperat), dar nu găsisem.

Las bagajul și o iau drept în sus pe Queen Street, de acolo la o intersecție dreapta și curând ajungi la doi zgârie-nori de sticlă și – Turnul Cerului. Urcarea e piperată, ca la Sydney, dar asta e – au „consumatori captivi” – cine știe dacă și când mai ajung în Noua Zeelandă, așa că urc.

Nacela de sus are pardoseala transparentă, vezi în jos de te ia amețeala, desigur, căci ce e un sindrom King Kong fără vertij. Constat însă că senzația nu e atât de gravă dacă spațiul e închis, așa că dau o tură liniștită cu zilioane de poze, cu portul, zgârie-norii, vulcanul Rangitoto și câte și mai câte.

Cu setea de înălțimi satisfăcută cobor

la parter, unde e o agenție turistică. Întrebasem de opțiuni de excursii la agenția de lângă hostel, dar nu m-au convis, nu prea aveau locuri, iar la ce aveau nu m-a încântat.

„Am 3 zile – ce fac?”
„Păi ce vrei?”
„Cultură și natură”.
„Vreo destinație preferată?”
„Bay of Islands, am auzit că e frumos.”
„Bun păi atunci ar fi excursia asta combinată, o zi la maori, o zi la Bay of Islands. Să vedem dacă am locuri, și când. Da, uite, mâine la Maori și poimâine cu barca – vremea va fi ploioasă mâine și mai senină poimâine.”
„OK, așa facem.”

Excursiile sunt scumpe, dar… nu repet raționamentul de mai sus.

Până una alta mi s-a făcut foame. Am citit că neozeelandezii sunt un popor preocupat de o viață sănătoasă, găsești tot felul de produse de fitness, haine dar și mâncare – ochisem un loc la venire nu departe de hostel. Pe drum înapoi nu găsesc nimic mai bun, așa că urc la Raw Power Cafe, la etaj. Sunt doar eu și cu un tânăr care arată destul de ciudat, în costum cu o pălărie cu boruri largi și ochi oarecum pierduți. Stă adâncit în gânduri la o masă, mă arde buza să-l întreb de unde vine și de-a cui e – doar’ în călătorii asta e ideea, să cunoști locuri ȘI oameni, dar ceva mă reține. Mă aplec asupra mâncării – locul vegetarian din cel creativ, cu tot felul de vitamine și combinații. Un suc „power” de citrice și un sandviș cu brânză de capră mai târziu, sunt din nou gata de drum.

Când ies – pe cine văd vis-a-vis pe trotuar – tânărul in cafenea, a așezat frumos o boxă (deci asta avea în geantă) pe jos și face un fel de pantomimă.
Îi fac o poză mișelească pe furiș și mă afund în mulțime la intersecția multilaterală, cu direcția „port”.