Auzisem că de 1 Mai elveţienii îşi dau în petec – oameni de extremă stânga se adună în oraş şi se iau la harţă cu poliţia. Măi să fie. Anul ăsta am zis să văd şi eu minunea.

C. îmi zisese că trebile e dupemasă, aşa că pâână m-am treziit, pâână să caut pe net să văd dacă au vreun program, s-a făcut amiază. A propos, nebunii au sait în toată regula – până şi rebeliunea e organizată la ăştia!!! Saitul merită un clic, pentru grafică, iar tema de anul ăsta e, mare surpriză, „criza voastră n-o plătim noi”.

Acolo văd că defilarea începuse la 10, iar la ora asta era ceva manifestare în centru, urmată de „politprogramm” dupămasă. Hai, repede, să mai prind ceva.

Ajung la lac, linişte şi pace.

În depărtare însă se auzeau voci. Trec podul de aramă, şi departe văd roşind

nişte steaguri.

Multe steaguri.

Şi plin de indieni! Văzusem eu pe net că era ceva cu tamilii în program.

O doamnă la pupitru, povestea, nu mai ştiu ce, în timp ce unii ascultau, unii se relaxau.

Mai la o şuetă de pancări,

mai la un mic şi-o bere.

A terminat tanti, a venit un domn cu pălărie şi mină importantă, ceva artist, cică,

şi a început să abereze:

despre tinereţile lui, despre cum inima lui a bătut întotdeauna „unde e natural să bată, adică în stânga” – mai du-te, mă…
Singurul lucru care m-a distrat a fost pancarta cu „5 săptămâni de vacanţă pentru toţi.” Cam singurul punct la care am subscris, din toată „agenda”.

I-a dat înainte câteva minute, vorbind despre criză, desigur, şi cum anunţă sfârşitul capitalismului. M-aş fi mirat să nu profite de apa la moară:

În sfârşit, după ce a terminat în aplauze, au urmat tamilii la pupitru.

Care au povestit despre Sri Lanka şi Tamil Tigers. De Tigrii Tamil auzisem, că e organizaţie teroristă; aici desigur s-a prezentat punctul lor de vedere – pe scurt, o insulă mică, 2 etnii, una majoritară, cealaltă minoritară, diferite, dar unite cu forţa de engleji, şi apoi lăsate să se kilărească între ele pentru putere. Doamna de la microfon zicea „nu noi am început cu armele, ci singalezii”. Apăi, nu ştiu – pentru cei interesaţi, aici despre Sri Lanka şi aici despre tamil tigers, wikipedia.

I-am ascultat până la final, a durat mai puţin decât să citesc despre ei, mă rog, acum tre’ să citesc şi versiunea cealaltă; între timp m-am dus către zone mai înflorite

din spate,

unde am ochit şi un stand de cârnaţi care mi-a făcut cu ochiul.

O domnişoară de la un radio încerca să intervieveze codaşi de la stand, m-am gândit – „ei, nu vii tu la mine să-ţi zic io vreo două despre 1 mai…” …şi numa’ c-o văd că se apropie. Şi mă roagă să zic 2 vorbe.

„Despre ce-i vorba?”
„Strângem impresii de la participanţi, eventual dacă aţi pierdut slujba sau aveţi rude care au pierdut-o din cauza crizei,” (se pare că aşa arătam :) „sunteţi aici să trageţi un semnal de alarmă – sau ceva de genul ăsta. Ok?”.
„Ok.”
Şi apoi mă întreabă oficial – „De ce sunteţi aici, aţi pierdut… etc.”
„Nu.”
„A, din fericire nu.”
„Din fericire nu. Am venit doar să văd ce se întâmplă, am auzit despre manifestare şi am vrut să văd ce e.”
„Şi ce părere aveţi?”
„Mă miră că sunt oameni cu astfel de vederi de stânga aici.”
„Din ce ţară veniţi?”
„România.”
„Şi la dv. există ‘1 Mai’?”
„Există, dar… ştiţi, noi am trăit în comunism, şi pot să vă spun din experienţă că e dezastru. Aşa că eu sunt împotriva acestor idei – de aceea am venit să înţeleg ce e cu oamenii ăştia.”
A făcut ochii mari.
„Şi aţi înţeles?”
„Mdaa… comunismul poate fi atrăgător în teorie, dar vă spun eu că în practică e catastrofal. E un sistem împotriva naturii umane, şi în plus puterea corupe, indiferent de bunele intenţii de la început.”
Ochii la fel de mari :).
„Bine, vă mulţumesc.”
„Şi eu.”

Dacă vă închipuiţi că dialogul a fost atât de fluent, vă înşelaţi amarnic. Mi s-a pus un nod în gât, am uitat cuvinte. Korupiert, Intentionen şi alte furculisioane au fost la ordinea zilei, în plus m-am întrerupt de câteva ori să întreb cum se zice la una-alta. Nu le am, dom’le, cu spiciurile spontane pentru radio şi teveu. Asta e. Păcat, mi-ar fi plăcut să le zic unele mai „aşezate”, din fundul grădinii şi puţul gândirii, de impact, să le scoată un pic la ăştia aburii extazului roşu. Eh, poate la anu’.

Încă tremurând de adrenalină, am mâncat cârnatul şi am luat-o agale pe lângă lac,

m-am suit până pe Lindenhof, de unde mi-a plăcut terasa asta

şi florile astea pentru testul funcţiei macro de la aparat,

am beut nişte apă de la robinet

pe lângă care se învârtea un porumbel alb imaculat (al păcii, am gândit, ce ironic)

şi mai departe pe străduţe mai vechi,

sau mai nou descoperite

şi m-am apropiat încet de „zona z”. Auzisem ceva la microfon la sfârşit despre 3 dupămasa că se strâng la cazarmă, şi ştiind că acolo de obicei sunt răfuielile, după o mică descumpănire orientativă am identificat nişte simboluri care-mi spuneau că sunt pe drumul cel bun:

Şi-ntradevăr, ajung într-o piaţă cu lume.

Demonstranţii erau pe o insuliţă supt castani,

aşteptând,

făcând poze,

dar se vedea că unii dintre ei erau „pregătiţi”.

La puţin timp după ce am ajuns eu, un grup a coborât de pe deluşor, şi a început să dea în nişte butoaie:

Parcă era o chemare… Chemare pentru ei:

A venit poliţiaa!

Observaţi cadrul suprarealist al scenei: câţiva entuziaşti de pe deluşor, dincolo de gard, scutierii sosiţi la faţa locului, şi în imediata proximitate o grămadă de gură-cască. Lumea era în aşteptare, mai ales cei de pe margine,

iar tensiunea creştea.

Brusc, evenimentele s-au precipitat. Nu ştiu exact ce a declanşat „ostilităţile”, dar a început să plouă cu sticle, zgomot de petarde (sau artificii? sau trăgeau poliţaii cu gaze? cred că din toate). Foarte ciudat mi s-a părut că un grup de scutieri era în mijloc, lăsându-se bombardat cu proiectile din toate părţile – parcă „aşa era piesa”. Şi mai ciudat mi s-a părut cum oamenii de pe margine stăteau în imediata apropiere, filmând cu entuziasm ce se petrece. Ceea ce am făcut şi eu:

Totul a durat vreo 2 minute, nu mai mult. Apoi, spiritele s-au potolit (li s-o fi terminat proiectilele?) şi au intrat în scenă tunurile cu apă, precum elefanţii într-o operă de Verdi (Aida, parcă). A venit un tun din ăsta în piaţa unde eram, şi a început să împroaşte cu apă, fără nici o noimă,

dar spre bucuria trecătorilor

Apoi, un timp nu s-a întâmplat nimic, ba atmosfera era de pace şi prietenie între popoare,

cu fete trecând cu bicicleta prin mijlocul evenimentelor fără a avea absolut nici o tresărire.

Într-un târziu s-au mişcat din nou treburile pe deal,

şi au început programul de scandări, artificii (ca de revelion, dar nu se vedeau, că era zi, doar puşcau) şi pancarte. Cea mai cu „skepsis” a fost „puneţi-vă măştile, porcii sunt aici”, o veţi recunoaşte în calupul de mai jos.

În sfârşit, poliţaii s-au sesizat şi le-au mai tras un duş – noroc că era cald.

După care lucrurile s-au liniştit din nou. Poliţiştii au ocupat teritoriul cu conştiinciozitate,

iar eu… m-am plictisit, şi mi-am făcut loc prin mulţimea amestecată de gurăcască şi simpatizanţi, şi-am plecat.

Pe drum am găsit la marginea mulţimii nişte oameni cu veste fosforescente pe care scria „comitetul 1 mai” – ei erau organizatorii evenimentelor „oficiale”, cum au avut grijă să îmi spună, să nu care cumva să cred că au treabă cu protestatarii, şi mi-au zis că în incinta cazernei e program dupămasă şi chef deseară. Am dat o tură, şi într-adevăr, serbare câmpenească,

ceva expoziţii tematice,

totul împănat cu motive „de stânga” care se ţin „cool”.

Sărbătoarea a fost redenumită „ziua muncii şi a popoarelor oprimate”, ca să atragă măcar nişte lume :). Şi popoarele oprimate au venit prompt: kurzi, cubanezi, desigur tamili, şi alţii, care au pus, desigur, de nişte tarabe

cu mâncăruri delicioase. Am luat şi eu o farfurie cu mâncare armenească – mmmmm, excepţională. Vreau să ajung şi în Armenia.

La petrecerea lor n-am mai stat, m-am plictisit, şi aveam treabă mai importantă acasă. Pe drum, rapiţa înflorise în toată splendoarea, cu furnale pe fundale – din nou, simbolic.

Una peste alta, la marea manifestare am avut un sentiment ciudat – totul mi s-a părut ca „pe scenă”, „actorii” îşi ştiau clar „rolurile” – tinerii cu nevoie de adrenalină primeau ce voiau, scutierii cu nevoie de kaft primeau şi ei ce voiau (una din rarele ocazii probabil când se pot desfăşura aşa). Nu mi-am închipuit că nişte ostilităţi pot fi atât de… paşnice. Deşi, pe undeva, ar fi trebuit să mă aştept.

Până una-alta, mesajul meu pentru acest 1 mai roşu este – it’s all yellow, folks. It’s all yellow.

P.S. Am găsit acest cântec extraordinar, pe care dacă l-aş fi ştiut, li l-aş fi cântat la radio :):

show_ff543ac0484a5f(448, 386);