Când jucam „Macao” pe vremuri (jocul de cărţi la care trebuie să scapi de toate cărţile, la ultima zici „Macao”, dacă uiţi iei tot pachetul de jos), nu ştiam că la Macao „de-adevăratelea” se joacă într-o veselie, cărţi şi nu numai – şi ruletă, şi „butoane”. Am întâlnit din nou acea atmosferă ciudat festiv-deprimantă din Las Vegas – mesele de joc curate şi ordonate, crupierii calmi – doar jucătorii par ceva mai încrâncenaţi.

Se pare că jocul de noroc e adânc înfipt în felul de viaţă chinezesc, şi toată revoluţia subculturală a lui Mao n-a reuşit să-l extirpeze. Ţin minte că şi la Bucureşti erau (sunt?) cazinourile pline de chinezi cu sacoşe de bani la ei.

Să jucăm Macao, deci. Dacă avem cu ce – eu nu mai am cu ce, dar mă hotărăsc „să-mi joc ultimii dolari” – reuşesc să adun de prin toate buzunarele preţ de vreo 13 euro. Or fi cu noroc?

Nu ştiu dacă noaptea toate pisicile sunt negre, că nu le-am văzut, dar toate cazinourile

sunt luminoase.

Chiar şi pe sub pasaje,

prin ganguri

pline cu ceasuri probabil false, dar nu ştii sigur pentru că preţurile par pe alocuri destul de mari,

hoteluri, atât pe-afară,

cât şi prin curte

şi holuri.

După poza acestui pod

am lăsat aparatul în cameră – „ce se întâmplă la Macao rămâne la Macao”, nu voi documenta fotografic.

Coborâm la cazinoul de la parterul hotelului, schimbăm banii în chipsuri şi o luăm printre mese. Surpriză – cu banii pe care îi avem nu ne putem aşeza la multe mese, la care se începe jocul de la 1000$HK (cam 100EUR), iar noi toţi la un loc nu avem atât. A. şi C. merg la automate, unde câştigă o grămadă de bani, pe care apoi îi pierd. Aş juca şi eu la un automat, dar se „intră” numai cu bancnote, ori eu le-am schimbat pe toate în jetoane. După păcănele găsim o masă de ruletă fără limită de intrare, şi îi observăm un pic pe localnici. N-am mai văzut aşa stil de joc: majoritatea îşi împrăştie fisele pe toată masa, pun pe foarte multe opţiuni. Mă rog, hai să zici, „hedging”. Dar apoi, după ce şefu’ dă drumul la bilă, îşi adună precipitaţi fisele, pe care apoi le reîmpart repede-repede pe tablă! Până la comanda „stop”.

Am zis hai să împart şi eu fisele mele puţine, şi-am pus pe intersecţii de 4 numere. Şi hop! A ieşit cifra 2, care era una din 4 la una din grămăjoare. Care brusc a crescut serios în dimensiuni, am primit mai mult decât aveam. Atunci am simţit fiorul câştigului, adrenalina cum urcă prin corp, parcă vedeam endorfinele cum o iau la goană de nebune, şi am înţeles de ce jucatul la cazinou poate da dependenţă. Se produc modificări chimice în corp când câştigi, iar dacă nu eşti conştient, sau nu suficient de determinat să rezişti senzaţiilor – sunt destul de puternice, chiar şi la o grămăjoară mică de fise albastru-deschis.

De bucurie am zis că le fac cinste băieţilor cu câte un număr, să zică fiecare. Au zis, am pus câte două fise, restul le-am împărţit pe ce-a mai rămas… n-am acoperit masa cum trebuie însă, am avut un sentiment mai puţin plăcut – şi într-adevăr, n-am ieşit cu nici un număr. Stop joc.

S. a avut o ieşire şi mai dramatică. A pariat câte 100 de dolari pe negru, i-a ieşit de 3 ori, avea 300 de dolari în mână, nehotărât. „Pune-i pe toţi!”, deh, încurajări de băieţi. Le-a pus, ezitant, pe negru. Sau roşu? Nu mai ştiu, a fost dramatic. A pierdut tot.

Lefteri popescu, am ieşit din „zona minată” şi-am întrebat un taximetrist să ne ducă la un club. Clubul „D2” era singurul, se pare, deschis lunea, sau singurul în care se întâmpla ceva. Într-adevăr, o trupă de dansatoare şi dansatori se „produceau” pe scenă, lume destul de puţină. Am avut 4 băuturi gratis cu biletul de intrare, că era înainte de 11 seara (distracţia începe după miezul nopţii). Localul plin de „bagaboante” şi diverse alte personaje destul de triste la privit, dar suntem între noi şi ne simţim bine. Diverse domnişoare cu decolteu umblă printre clienţi şi intră în vorbă, iar nu după mult timp zic că ar bea o tequila. Imediat barmanul apare ca din pământ şi întreabă „pentru toată lumea, nu?” Nu face pe prostul degeaba. Fetele au un „buget” de tequile pe seară pe care trebuie să le „scoată” de la clienţi. Iar în paharele lor e probabil apă…

Cea mai tare fază însă e alta: ghici de unde erau dansatorii. Din România.