1 martie 2011. De Mărţişor.

Ne trezim cât putem de devreme, adică pe la 10, şi constatăm că nu e nici un tigru în baie, nici vreun panda sau alte animale. Asta e bine. S. a plecat deja înapoi la Hong Kong, mirele trebuie să prindă un avion spre locul nunţii, vremea nu e foarte prietenoasă, e ceaţă,

aşa că eu şi A. căutăm să vedem cum ajungem în China. Pentru ziua asta pe care o avem la dispoziţie a trebuit să facem toate demersurile birocratice şi pecuniare, dar nu puteam veni atât de aproape şi să nu intru în China, unde n-am mai fost niciodată. A. a mai fost, dar vine şi el cu mine. Iniţial avusese ideea să zburăm la Yanshu, unde cică e foarte frumos, dar avem prea puţin timp şi am renunţat, o să mergem doar până la Guangzhou, fostul Canton.

Sun la recepţie să întreb cum ajungem, am prefera cu un feribot dacă se poate. Intuiesc dintr-o engleză asiatică foarte greu de înţeles (o fi la fel de greu de înţeles pentru el engleza mea „esteuropeană”?) că există un feribot, dar pleacă abia la 4 dupămasa – n-avem răbdare să aşteptăm atât, care ar fi opţiunile? A. zice să întreb dacă are hotelul vreo maşină să ne ducă la destinaţie – are, costă 300 de euro. Hmmm. Şi dacă nu vrem să luăm maşina de la hotel?

„Aa-tunci puu-teţi (vorbeşte sacadat) vă duu-ce ma-şi-nă la body gay, Zhu-hai”
„Poftim? ”
„Body gay, Zhuhai.”
„Body… what?”
„Bodi ghei.”
…
„Aaaaaa, border gate!”
„Yes. Bodi ghei. Bus Zhuhai.”

Încă mă uimeşte (şi în acest caz enervează) incapacitatea lor de a pronunţa unele sunete. Repetă papagaliceşte cuvintele pe care le aud, dar cu silabe eliminate şi anumite sunete complet contorsionate, de nu înţeleg mai nimic. Pur şi simplu cred că ei procesează sunetele altfel, ce aud eu ca un „r” sau „ă” de exemplu, pentru ei nu are echivalent, şi-atunci nu îl pronunţă. Dacă stau să mă gândesc, şi la noi e la fel, nu putem pronunţa „th” de exemplu, zicem „d” sau „z” în loc şi avem impresia că vorbim ză limba engleză – mirându-ne că native speakerii nu ne înţeleg – cel puţin asta a fost reacţia mea iniţială, pe vremuri. Până m-am dumirit că e normal să nu înţeleagă, dacă le pocesc sunetele altfel (şi uneori foarte diferit) de ce sunt obişnuiţi să le audă…

Până la urmă am înţeles cu chiu cu vai că taxiul ne lasă la graniţă, la Zhuhai, de unde putem lua un autobuz până la Guangzhou. Zis şi făcut. Lăsăm în urmă lumea artificială a cazinoului

şi ne afundăm în oraş, care nu arată la fel de filigranat. Mă distrează inscripţiile în portugheză asociate cu cele chinezeşti – cu asocierea cu engleza sunt obişnuit, dar cu portugheza e probabil o privelişte unică în lume.

Taxiul ne lasă lângă un trotuar, ne luăm bagajele şi – uite ceva la care nu m-am aşteptat: trecem graniţa spre China pe jos.

Am fost tentat să fac poze, dar am zis hai să nu supăr vreo autoritate. A durat ceva, dar nu exagerat de mult, sunt multe ghişee. Imediat după graniţă am găsit o tarabă unde se vindeau bilete de autobuz – 70 de yuan renmimbi (nu ştiu de ce au două nume pentru monedă), vreo 10 euro de căciulă.

Primele imagini din China nu arată a ce ţi-ai închipui că e o ţară comunistă:

spaţii comerciale întinse, curate şi luminate. Găsim staţia de autobuz, mă duc să schimb nişte bani (mi-a dat A. 200 de EUR să am de cheltuială, dau cep la primii 50.) Găsesc un chioşc, rata e mai mică decât ce îmi zice oanda.com, mă duc să caut un bancomat, dar nu găsesc, şi timp nu mai avem, aşa că mă întorc la chioşc, reuşesc să negociez o rată un pic mai bună, asta e, la 50 de euro nu s-o simţi (rata a fost până la urmă destul de bună). Mai avem timp să luăm şi ceva de mâncare (nişte biscuiţi cu un gust… cu care ne obişnuim), apă, şi îmbarcarea.

Autobuzul e modern, dotat cu de toate, inclusiv baie, loc de bagaje de mână şi desigur aer condiţionat.

Povestim un pic despre China şi ce vedem pe geam – o faleză decentă, foarte lungă, curată şi palmierată,

hoteluri imense.

Zhuhai arată a staţiune, şi este. Un fel de „Mamaia” lor, dacă stai să te gândeşti – suntem în Sudul Chinei, aici e marea lor cea mai caldă.

Mai povestim una-alta despre China şi România, despre autostrăzi, drumuri şi poduri – ce vedem până acum corespunde imaginii de „ţară în plină dezvoltare”, e chiar mai alb şi mai curat decât îmi închipuiam – pe de altă parte, suntem într-o regiune probabil dezvoltată şi înainte, ca litoralul nostru.

Pe A. îl trage la somn; eu încerc să stau treaz, vreau să văd „cât mai mult din China”, chiar şi aste 3-4 ore cu autobuzul (nu mai fac poze, că ies rău din autobuz, cu reflexii în geamuri şi mişcate). După zona litorală însă urmează privelişte „normală”, ceva sate, construcţii, dar destul de monoton. Adorm.