A. s-a urcat într-un taxi să meargă la aeroport s-o aştepte pe A., eu am continuat plimbarea haihui pe străzi.

Am ţinut o direcţie aproximativă spre gară,

şi, surprinzător, am ajuns, nu înainte de a degusta o plăcintă de pe marginea străzii. Vindea un moşulică chinez foarte pitoresc, ca în filme, şi nu m-am putut abţine, în ciuda reţinerilor faţă de mâncarea stradală – dar aici cred că era în regulă. Un fel de plăcintă cu cremă vanilată, caldă, foarte bună. Foaarte bună. Am mai trecut pe lângă tarabe cu chestii apetisante,

dar n-am mai luat. Am ajuns şi la gară, unde un grup de copii protestau în versuri faţă de ceva, dar nu m-am prins ce.

De la gară am luat metroul

cu direcţia Taipei 101. Aşa se numeşte turnul celebru, fost cel-mai-înalt-din-lume. Metroul nu opreşte chiar la baza lui, ceea ce e bine – merg pe jos şi trec pe lângă mausoleul lui Sun Yat-Sen, unul din punctele de reper ale oraşului.

Trecând prin faţa lui

aud şi văd muzică: fântânile lui Sun Yat-Sen cu vedere la turn sunt în plin spectacol.

Iată-le cu sunet şi lumină:

Turnul e spectaculos noaptea, aşa singuratic.

Eu mă aşteptam să găsesc un oraş cu zgârie-nori aici, poate nu chiar la Hong Kong, dar pe urme. Nici vorbă – e un fel de… Bucureşti, cu blocuri gri, neoane (mai) multe, şi această ţepuşă de bambus în loc de casa poporului.

Doar că înăuntru nu e parlamentul, ci… un mall,

destul de goll.

prilej de a admira simetrii

şi curăţenia de tip „lună”.

Merge şi-o panoramă verticală, mai fistichie.

Multe magazine de lux,

dar cel care mi s-a părut cel mai interesant e cel al dubioşilor diamantini.

Vorbesc cu S. la telefon, care era şi el cu D. la hotel, merg şi eu să ieşim să mâncăm ceva. Metroul mă lasă nu departe de hotel, în curând îl zăresc printre copaci

cu silueta lui maiestuoasă.

Pentru a ajunge la intrare însă, trebuia ocolit mult. Hmm. Trebuie să fie o scurtătură prin pădure. Urc la nimereală pe prima cărare, şi într-adevăr, găsesc intrarea „prin fundu’ curţii”, pe laterală cum ar veni.

Ocolind, ajung la intrare – mare şi intrarea.

Mă întâlnesc cu trupa, a ajuns şi A., care în ciuda zborului lung e gata de o tură prin piaţa nocturnă Shilin, care e în apropiere, la recomandarea lui C., a cărui familie tocmai a ajuns din America.

În piaţa nocturnă e haos,

dar asta e şi ideea. O parte e în aer liber,

alta sub acoperire,

iar uneori nici nu-ţi dai seama.

Ne e foame, şi sunt destule specialităţi locale care fac cu ochiul.

Până la urmă ne oprim la un stand care vindea un fel de frigărui în lipii făcute pe loc.

Foarte gustoase, cu nişte pastă de năut care dă o savoare deosebită. Mai mergem o tură prin piaţă,

şi după ce fetele erau cât pe ce să adopte nişte animale taiwaneze specifice,

ne oprim la un restaurant de tip „all you can eat”. Se dovedeşte a fi un fel de shabu-shabu; nu ne prea pricepem, dar e fain – sunt două recipiente cu lichid pentru supă, în care aruncăm tot ce ne trece prin mâini. Nu ştiu dacă am fost în asentimentul tuturor mesenilor, dar mie mi-a plăcut ce-a ieşit.

Singura problemă „culinară” e că mă pe zi ce trece mă dor dinţii din ce în ce mai tare, în timpul şi după fiecare masă. I-am scris lui M., şi mi-a zis că s-ar putea ori să fi schimbat dieta (da, carnea şi legumele parcă sunt mai aţoase ca la noi), şi s-ar putea şi de la stres sau regim de slăbire (haha, nu în China :)) să se fi retras gingiile un milimetru, făcând loc resturilor care dor. Dap, de stres am avut parte, atât de „acasă” (un proiect care mă solicită din când în când, şi în rest îmi stă pe creier ca o umbră – e a doua oară după muuuultă vreme când se întâmplă asta, şi nu e deloc plăcut) cât şi „la faţa locului„. Încep să umblu cu aţa dentară după mine, dar şi aia e pe terminate. Eh, bănuiesc că nu le poţi avea pe toate, şi oricând se poate mai rău, dar asta nu înseamnă că n-aş fi dat bucuros „skip” măcar la durerea de dinţi. Şi la alte câteva chestii.