J. ne recomandă un mall cu electronice unde ajungem cu taxiul. E o clădire tip „magazin universal”, un fel de „Unirea” sau „Sigma” (pentru cine ştie), dar cu electronice.

Constatăm rapid că, pe de o parte, preţurile sunt la fel de mari ca în Hong Kong la D7000, pe de alta, şi aici cutiile sunt desfăcute, iar magazinele au un aspect şi mai „dubios” decât în Hong Kong.

Urcăm câteva etaje să vedem dacă mai scad preţurile – din contră, cresc. Probabil se gândesc că la etaj vin mai puţini clienţi, să-şi scoată pârleala. Nu cu noi, însă.

În ghid la mine scrie că există o „stradă fotografică”, unde găseşti tot ce vrei legat de camere foto. Aşa că ieşim la stradă să prindem un taxi – suntem chiar sub o intersecţie a două autostrăzi urbane suspendate – stăzile astea întâlnite până acum peste tot pe unde am fost în zonă fac ideea „nebunească” a primarelui Oprescu să pară mai puţin nebunească. De exemplu, strada asta s-ar potrivi foarte bine în Berceni:

Prindem un taxiu, ne lasă la o intersecţie foarte comună, care nu arată a „cartier foto”, dar, după o întrebare la localnici găsim până la urmă locul cu pricina, două străzi mai încolo – e într-adevăr plin de magazine.

Reluăm rutina începută la Hong Kong:

„Cât costă?”
„Atât.”
„Ne daţi discount dacă luăm două?”
„5%.”
„Garanţia e globală?”
„Nu, locală (la unii era chiar doar pentru magazinul respectiv).”

Până la urmă ne oprim la un magazinaş unde preţul era mai bun ca în rest la D7000– cam ca în State. Cerem să ne arate camerele – zice că are doar Kit, dar poate să ne dea şi fără obiectiv. Cutiile – desfăcute, ba într-una văd şi un CD „gol”, scris cu marker pe chinezeşte – „ce e ăla?” – „instrucţiuni în chineză.”

Hmm. Aşa o fi, dar treaba nu-mi place.

Kiturile la D90 sunt foarte ieftine, aproape la jumătate de preţ faţă de D7000, şi probabil mai ieftine decât ce găsim acasă. Nu sunt hotărât ce să iau… Discutam cu A., care zicea că n-ar vrea să ia tot D90, adică ce i s-a furat, că atunci chiar e ţeapă – măcar să se lase cu o îmbunătăţire, să îndulcească amarul. Aşa că pentru el intră doar D7000 în discuţie, deşi ofertele la D90 n-au cum să nu sară în ochi.

Eu n-am problema asta, camera mea nu se mai găseşte de mult, dar asta nu-mi uşurează decizia. Aseară am stat pe internet să citesc evaluări ale diverselor modele, şi ezit – o voce îmi spune să iau D7000 – are cele mai bune performanţe, mai ales la ce mă interesează. Altă voce îmi spune „ia D90, ai preţuri foarte bune, iar camera e bună. Mai bună decât D50ul pe care l-ai avut, diferenţele faţă de D7000 nu sunt mari.”
A treia voce îmi spune „ia D3100, e mică, uşoară şi cea mai ieftină, la nivelul tău de cunoştinţe nu se va vedea diferenţa în poze.”

Uff, greu. Dar chiar, ce mă interesează? Păi, să procedăm ştiinţific, să facem un clasament, şi cum se potrivesc camerele (notă: la vremea aceea n-am gândit aşa, ci doar cu fragmente de informaţie, şi o doză semnificativă de impuls).

Să ordonăm argumentele „ştiinţific”, în ordinea importanţei teoretice, să dăm puncte (2 locul 1, 1 locul 2, 0 locul 3) (clic pe imagine pentru a o mări):

Pentru a lua o decizie, ar trebui să aflăm răspunsul adunând punctele, gata. Simplu, nu?

Nu. Pentru că una la mână, importanţa percepută se schimbă în funcţie de impulsul de moment, iar doi, dat fiind că fiecare opţiune are avantaje şi dezavantaje, contează combinaţiile lor. De exemplu, dacă D3100 ar fi fost compatibilă cu noul obiectiv, mai că m-ar fi tentat, în ciuda celorlalte dezavantaje.

Pe lângă asta, mai vine aspectul emoţional/instinctual/impulsiv. Teoretic, la nivelul meu de fotografie, un D90 ar fi arhisuficient. Dar… ştiind că D7000 are performanţe mai bune (chiar dacă nu ştiu cât aş „simţi” eu sau s-ar vedea cu ochiul liber), parcă nu-mi vine să iau D90…

Şi-uite-aşa mă întoarce pe toate feţele, din ce în ce mai agonizant. (notă ulterioară: tabelul de sus nu l-am făcut atunci, nu mi-a dat prin cap, toate acele argumente îmi ţâşneau aleatoriu prin minte).

La A. e un pic mai simplu – a zis că nu vrea să-şi ia acelaşi model, psihologic – ar însemna că furtul a fost exclusiv o pierdere; măcar dacă luăm un model mai bun va fi şi un câştig în toată întâmplarea – aşa că la el doar D7000 intră în discuţie. Cu toate astea, pentru că ofertele pentru D90 sunt foarte avantajoase ca preţ, am întrebat amândoi mereu şi de ele… Problema principală a lui A. erau cutiile desfăcute şi garanţia locală ridicolă (aveau şi modele cu garanţie globală, dar mai scumpe ca-n State).

Pe fondul acestor chinuitoare incertitudini, în mintea mea a încolţit o nouă idee: ce-ar fi să nu iau nici o cameră? Cinstit, pozele n-ar ieşi cu mult mai bune, poate cu excepţia celor de noapte. Apoi, aş scăpa de o greutate tăindu-mi umerii, şi de o grijă în plus. Ca efect colateral mi-ar elibera ceva timp din cel petrecut în faţa calculatorului editând poze. Poate aşa (mintea începe s-o ia pe tangente) voi reuşi şi să reduc din timpul alocat blogului, care devine cam mult. Hmm. Hmm. Dar totuşi, ce sentiment plăcut e când ţii un DSLR în mână, încadrezi şi declanşezi… în secunda aia de degajă endorfine la greu. În plus, aveam de gând să fotografiez „artistic” două nunţi „exotice”, tocmai am cumpărat obiectivul…

Cu aceste gânduri şuierând ca locomotivele prin cap, am ajuns cu două cutii de D7000 în faţă, trebuind să ne hotărâm.
„Ce facem?”
Am fost la un centimetru de a spune „hai să le luăm, şi cu asta basta.” Dar parcă o mână invizibilă mi s-a pus pe gură, n-am putut să scot nici un sunet. După un moment de tăcere, A. a zis – „eu nu-mi iau, mai bine din State luna viitoare când mă duc, măcar ştiu că sunt nedesfăcute şi cu garanţie.”

„Bun”, am răsuflat uşurat, „nici eu nu iau.” Şi-am ieşit din magazin.