Taiwanul se numeşte oficial „Republica China” („Republic of China”), şi mult timp a fost singurul „stat chinez” membru ONU (!). Deşi îmi plac geografia şi istoria, uite că n-am stat niciodată să aprofundez care e faza de fapt cu această mică anomalie. De-aia e bună o călătorie, căci acum am motiv. Povestea se leagă, ca de obicei în istorie, de un anume personaj – în cazul de faţă, Chiang Kai-shek. Dacă e cinstit nu ştiu – de obicei sunt condiţii istorice complexe care au dus la apariţia şi succesul acestor personaje, dar poate nevoia de simplificare ne face să legăm anumite evenimente de numele unor persoane. Îmi pun mereu întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă acei oameni (Hitler, Stalin, Ceauşescu, Mao, Chiang Kai-Shek) n-ar fi existat – ar fi apărut alţii oare, care să înfăptuiască lucruri asemănătoare? E istoria o forţă colectivă sau dependentă în mare măsură de indivizi? Asimov zice că prima variantă, cu excepţii rare. Cam multe excepţii. Sau nu?

Până a rezolva această dilemă, povestea lui Chiang Kai-shek începe, luată de la paşopt, cam aşa: La începutul secolului 20, China era un dezastru. Împărăţia de sub dinastia Qing era împărţită între comandanţi „războinici” locali („warlords”). Sun Yat-Sen, al cărui mausoleu l-am văzut aseară, a fost pionierul mişcării naţionaliste chineze, membru fondator şi prim lider al partidului naţionalist chinez, Kuomintang. A iniţiat mişcarea revoluţionară care a răsturnat dinastia Qing şi a devenit primul preşedinte al noii Republici Chineze în 1911. E unul din puţinii politicieni respectaţi (veneraţi) atât în China, cât şi în Taiwan. Unul din puţinii, pentru că după el treaba s-a divizat, între naţionalişti şi comunişti – primii conduşi de Chiang Kai-Shek, ceilalţi de un anume Mao Zedong.

Povestea întreagă e complicată, se găseşte în detaliu pe wikipedie. La început erau toţi un fel de socialişti, aliaţi în unificarea Chinei (reuşită de Chiang în 1927, după „expediţia nordică” împotriva lorzilor războinici); ulterior însă după o vizită în URSS Chiang s-a convins că sistemul sovietic nu e cel potrivit pentru China, şi a mers pe filosofia lui Sun Yat-Sen: întâi unificare politică, apoi consolidare miltară, urmată de democraţie. Comuniştii aveau alte idei, astfel încât a izbucnit un război civil, intersectat cu războiul cu japonezii din anii ’40. Ajuns la mare reputaţie internaţională după înfrângerea japonezilor, Chiang Kai-shek era bine plasat. Dar… cu Mao nu i-a mers. Iniţial Kuomintangii aveau superioritate în oameni şi armament, dar nu erau populari datorită corupţiei guvernării lor, în plus Chiang a fost responsabil direct sau indirect pentru asasinate ale adversarilor şi masacre îndreptate asupra comuniştilor („teroarea albă”, în Shanghai au murit de exemplu 12000 de oameni doar în aprilie 1927). Până la urmă Mao şi comuniştii au împins Kuomintangii spre refugiul în Taiwan, pe care au reuşit să-l apere.

Chiang şi-a menţinut pretenţia teritorială asupra Chinei şi a plănuit mereu s-o recucerească (!). Fiind eroul Vestului după al doilea război mondial, în contextul „războiului rece” au recunoscut Taiwanul drept „Republica China”, fiind singurii chinezi din Naţiunile Unite până în anii ’70. Pe plan intern, deşi constituţia era „democratică”, s-a folosit de obiectivul „recucerim China” pentru a instaura un stat monopartid, plus lege marţială, cu arestarea şi/sau execuţia a ~140000 de taiwanezi sub eticheta „colaboraţionişti cu comuniştii”. De aceea azi figura lui e controversată în Taiwan – pe de o parte, are ditai mausoleul, pe de alta încep să fie scoase în evidenţă ororile comise; multe din statui au fost dărâmate între timp.

La mausoleu e uşor de ajuns, are staţie de metrou aferentă. E un complex de clădiri impresionante, prima cum treci strada

e teatrul naţional (sau sala de concerte, una din ele),

apoi e ceea ce am crezut că e mausoleul,

dar de fapt e doar poarta de intrare – mausoleul e în dreapta de tot, în faţă e sala de concerte (sau teatrul naţional).

Şi aici se găseşte nişte pavaj

de pus la colecţia

de poze cu pavaje.

De asemenea, e loc de o „perspectivă a broaştei”

asupra marii porţi.

De departe mausoleul nu pare cine ştie ce mare,

dar cum te apropii

dimensiunile se conturează.

Interesant acest urcuş de marmură (n-am urcat pe acolo),

iar la o privire înapoi de sus se vede frumos tot complexul.

Să intrăm deci – acum se vede cât e de înalt.

Înăuntrul e destul de simplu,

concentrat pe statuia domnului Kai-shek (Kai-shek e numele mic, Chiang e numele de familie),

păzită de cei doi vajnici apărători

nemişcaţi.

Mi se pare că e ceva expoziţie temporară într-unul din laterale, dar n-am răbdare; vorbesc cu A. la telefon, trupa merge la turn – e timpul să dăm ascultare, în sfârşit, sindromului King Kong.