101 de la 101 etaje. 509m înălţime, între 2005 şi 2009 cea mai înaltă clădire din lume. N-am urcat la etajul 101, dar sindromul King Kong s-a declarat mulţumit şi cu etajul 89, unde e observatorul acoperit (terasa în aer liber de la etajul 91 era închisă, ceea ce mai că a convenit sindromului „vertij la înălţime”).

Ce-a fost în capul lor, să facă ditai turnul? Contrar aşteptărilor, Taipei e un oraş fără zgârie-nori – doar ţepuşa de bambus „rupe” peisajul arhitectural. Un fel de Bucureşti, destul de gri, doar cu Casa Poporului pe… verticală.

Ştiu ce-a fost în capul lor. Da, probabil şi un pic de vanitate, dar cred că au avut şi alte gânduri – şi anume să „pună Taipeiul pe harta lumii”. Sună banal, dar… gândiţi-vă, ce ştiaţi despre oraşul Taipei înainte de turn? Eu – nimic. Ştiam doar că în Taiwan se fac electronice şi eventual echipament sportiv, dar despre oraşul Taipei – nimic, doar numele. N-aveam nici măcar o imagine. Cu turnul, nu numai că mi-au pus o imagine în cap – mi-au şi trezit interesul să vizitez. Imaginea, de altfel, a fost falsă, dar şi asta e interesant, că nu m-au minţit ei, ci am dedus eu singur că dacă au făcut cel mai mare zgârienor, probabil au şi alţii, şi ar fi un skyline cam ca la Hong Kong. Nici vorbă! Taipei e un oraş „cuminte” arhitectural, un Bucureşti mai răsărit (cu autostrăzi suspendate,

metrou suspendat, chiar în curbă printre blocuri

şi staţii de metrou la înălţime),

dar în rest nimic deosebit. Efectul de „far” în comunicarea de marketing al oraşului se resimte din plin. Nu numai că e un subiect despre care se vorbeşte mult mai des şi mai precis în presa de pe mapamond decât despre „hai să prezentăm oraşele lumii la întâmplare”, dar au şi alte elemente de marketing – de exemplu focul de artificii de anul nou de pe turn figurează în majoritatea imaginilor de anul nou transmise pe glob.

Morala? PUTEM ŞI NOI folosi Casa Poporului mult mai mult la marketing – toţi străinii pe care i-am auzit se minunează şi vor s-o vadă, în ciuda efortului nostru de a… nu o populariza. E un monstru – şi ce dacă? Măcar să-şi răscumpere „păcatele” aducând bani şi imagine ţării, punând Bucureştiul pe harta lumii. Să fim serioşi, e singurul „far” pe care-l are oraşul – iar în jurul lui se poate construi comunicativ, cum că stai să veeezi, că are mult mai multe de oferit decât atât. Putem vorbi pe tema asta mult şi bine, dar să ne întoarcem la ţepuşa taiwaneză. Turnul e în formă de bambus,

iar sticla e verde.

O parte a oraşului zici că e Bucureşti,

alta îmi aduce aminte de Braşov şi de cartierele de vile care se infiltrează printre dealuri.

Uitându-mă la acoperişuri

mi-am adus aminte din nou de vorba unui amic croat întâlnit în Macedonia, cum că acoperişurile roşii de ţiglă se găsesc doar în zonele unde au fost romanii – uite că aici sunt de tablă. Sau de… cupru? Aşa pare la mausoleul lui Sun Yat-Sen, cel cu fântânile de aseară.

Cam atât e de văzut din observatorul interior.

Pornim spre ieşire, citim nişte date inginereşti – fascinante – despre construcţie, vedem şi o contragreutate menită să balanseze stâlpul,

şi ieşim prin expoziţia de corali,

am înţeles că sunt corali „morţi”, care „e voie la prelucrare”, că au şi statui de buzi râzânzi

molipsitor.

Odată coborâţi la mallul de la etajul 5, food court, ca la orice mall.

N-am mâncat însă la food court, ci pe stradă, unde am găsit nişte pişcoturi cu cremă, foarte bune.

Ne-am despărţit, A., A., D. şi S. au plecat cu taxiul să-l vadă pe Chiang Kai-shek, eu am rugat taxiul să mă lase cam la jumătatea drumului, pentru a explora un pic oraşul pe jos, în direcţia lor, urmând să ne întâlnim când termină ei la piaţa de jad şi de flori, una în prelungirea celeilalte.

Am mers vreo oră prin cartiere complet neturistice,

ceea ce a fost şi interesant şi neinteresant. Neinteresant pentru că nu era nimic de văzut, doar câte-o poartă atent forjată în faţa unui bloc „comun”,

dar mi-a plăcut pentru că, din nou, am „luat pulsul străzii” aşa cum îl simt localnicii, fără artificialităţi turistice – ei aşa trăiesc. Cred că nici nu mai observă turnul când trec strada.

Piaţa de flori

ca şi cea de jad

au fost ţepe în toată regula – pe lângă că nu se află în cel mai îmbietor loc – sub o autostradă! –

nu sunt deschise decât în week-end, şi după cât se pare azi nu e week-end (în vacanţă pierd noţiuni gen dată, zi, oră).

Ajung din nou la o stradă principală,

iar la telefon A. îmi zice că şi ei sunt în zonă, într-un bar două străzi mai încolo. Care e destul de departe în acest oraş mare, dar într-un sfert de oră ajung. Barul de sushi e cochet,

luăm un mic aperitiv, gustos. De aici, A.& A. & D. iau un taxi până la hotel, eu cu S. mergem pe jos un pic şi apoi cu metroul. Pe care îl luăm de la mausoleul lui Chiang Kai-shek –

iată că până la urmă tot am ajuns să mai văd o dată complexul,

de data asta noaptea.

Pavajul ăsta şi poarta cumva îndeamnă la perspectiva broaştei.

Booon. Ajungem la metrou,

şi în curând la hotel, pe cărarea sub un brad, brevetată decuseară-n urmă.

Seara se termină domol într-un bar numit „Champagne”,

unde ne întâlnim şi cu N.&I., completând astfel trupa musafirilor români ai acestei nunţi. Dar asta e mâine.