10 martie 2011

Regretul major lăsat în Singapore e că n-am apucat să urc în acest hotel (aici pozat din taxiul care mă ducea la aeroport)

Taximetristul, vorbăreț, mi-a mai povestit una-alta. Despre amenzile mari, știam. Despre pedepsele drastice pentru traficul de droguri (scaunul electric), de asemenea. Încă nu m-am lămurit cum stă treaba în această mică dictatură prosperă. Chiar când eram tentat de gândul „mă, cine știe, poate că lor le merge bine și așa”, am dat de fața domnului Kuan Yew la aeroport, într-o ipostază ce mi-a trimis fiori familiari pe șira spinării: oare și cărțile lui se vând ”la kilogram” cu beletristică?

Mda, le-o fi lor bine, da’ s-am pardon dacă nu mă alătur corului de fani.

Am luat notițe pe ici pe colo în călătorie, iar următoarea zice așa: „Omul cu grimasă de sceptic în avion. Oare ce spune fața despre noi?”

Nu știu dacă omul era într-adevăr sceptic sau fața lui ducea în eroare – fapt e că nici nu-mi mai aduc aminte nici de fază, nici de față. Aceste mici impresii pe care, iată, le uiți, chiar dacă la un moment dat ți-au atras atenția. S-ar zice că povestesc detaliat, chiar prea câteodată, și totuși sunt zeci și sute de astfel de mici momente care s-au pierdut pe parcurs, aici e doar o parte infimă din toate senzațiile trăite.

Următoarea notiță zice „Spațiul personal, chestie culturala. La coada la pasapoarte, indianu cu camasa portocalie”. Ei, da, am avut timp să scriu asta pentru că am stat ceva la coadă la intrare în Dubai. Iar în spatele meu era un indian care se apropia la limita atingerii, având mereu senzația că vrea să mi se bage în față – m-a enervat în mod deosebit. Chestie culturală, la indieni spațiul personal e mai mult o glumă.

Grănicerul în cearceaf alb cu cerc negru și batic pe cap mă trimite la scanatul retinei, în cealaltă parte a sălii – nu sunt singurul. Alt timp, altă distracție. Nu durează mult din fericire, trec, și mă grăbesc la oficiul imigrări să rezolv problema cu viza. Pentru că…

După ce am fost făcut rezervările pe rutele ”mari” ale călătoriei, prin ianuarie, amicul N. m-a anunțat că se însoară. Nu știa sigur data, ori martie, ori iunie. Mi-a încolțit un gând – hmm, dacă e martie…
Și mi-a zis după vreo săptămână că s-au hotărât, e în 13 martie – adică poimâine. Am stat să mă gândesc – aș putea să nu mă duc, ar înțelege, n-ar fi o problemă. Pentru că ar trebui să-mi amân întoarcerea, bani, complicații logistice… E foarte ușor să zici ”nu, lasă” – doar că la o nuntă nu poți adăuga sintagma ”altă dată”. Și am aplicat din nou, ca în cazul altor dileme, întrebarea-filtru: ”ce ai regreta mai mult, dacă te duci sau dacă nu te duci?”

Răspunsul a fost clar – ”pentru restul există mastercard”, așa că l-am folosit pentru schimbarea de bilet, o să stau 2 zile în Dubai în loc de 4, zbor o zi pentru nuntă la Delhi, mă întorc încă o noapte la Dubai și apoi roiul înapoi la Europă.

Doar că… mai sunt niște socoteli în târg care nu se potrivesc cu cele de acasă. În primul rând, viza. Auzisem de la prieteni că poți lua viza de Emirate de la hotelul la care stai – doar să aibă cel puțin 4 stele. Hmm. Mă uit la prețuri, unele sunt chiar convenabile. Nu-mi dau seama cum e orașul, unde e ”centrul” și cât de departe sunt, sunt mai multe zone interesante, Dubaiul vechi, marina, zona palmierului Jumeirah… Hmm. Până la urmă, după consultări cu C. și prietena ei E., care a stat 4 ani în Dubai, aleg un hotel în marină (adică lângă port), 4 stele, preț bun. Fac rezervarea și apoi sun să-i rog de viză. Să nu faceți niciodată întâi rezervarea și abia apoi să sunați pentru viză, pentru că șansele sunt să vă spună că nu fac decât la voiaje de biznis. Și nici rezervarea nu se poate anula fără penalități babane. Sta-le-ar… mă rog, e la mintea cocoșului, pe care se pare că n-o am.

Nervos, intru pe siteul Emirates, să iau de acolo viza, se poate lua odată cu biletul – am ezitat de teamă să nu dureze, fiind un serviciu pe internet, m-am gândit că ar fi mai rapizi cei de la hotel… acum n-am de ales, completez formularul, când ajung la numărul de pașaport… nu-l știu pe de rost, și nici nu-l pot verifica – pașaportul e trimis prin poștă la ambasada Indiei, pentru viza respectivă. Aaahahaha. Așa că trebuie să aștept până vine, să completez formularul pe net și să sper că primesc viza arăbească la timp. Din fericire, indienii se mișcă repede (!), în câteva zile am pașaportul, completez formularul, arabii se mișcă și ei repede (!) și iată-mă în posesia unei vize de Emirate. UNEI vize – e important, pentru că îmi trebuie două. Se dau doar vize cu o singură intrare, iar eu ies spre Delhi și trebuie să intru înapoi. Încerc cu biletul de întors din Delhi – nu merge, pentru că nu e legat de tronsonul de ieșire din Emirate, care e pe alt bilet, ori le trebuie asta pentru a da viza. Sun la consulat, îmi spun să merg la serviciul imigrări când ajung la Dubai și mă ajută ei. Uff.

Închid paranteza – iată-mă deci la serviciul imigrări. Aeroportul imens e aproape gol, lucește, dar eu nu fac poze, să nu bat la ochi – întâi să rezolv problemele. Ajung cumva la biroul respectiv, acolo nenea în cearșaf îmi spune plictisit să sun la alt număr, să le explic exact că mă ajută ei. Sun, le spun unde sunt și că mi-a zis să-i sun, îmi spune să aștept acolo că vine cineva să mă ia.

Stau…….. 40 de minute, nu vine nimeni. Mai sun o dată, de data asta nenea cu cearșaf insistă să le explic la telefon, le explic la telefon, zice – aaaa, păi vă rezolvăm când vă întoarceți din India, nu acum.

Și iată cum am pierdut mai mult de o oră, pentru nimic – dacă-i explicam damei la telefon problema din prima, acum eram deja în oraș. De ciudă fac o poză la aeroport

și ies în Orientul Mijlociu.