Panourile de la aeroportul din Bangkok îmi trezesc un fior de amintire – un banner maaare întins pe toată lungimea clădirii îl arată pe regele Thailandei în diverse ipostaze – de la copil la adolescent la soldat, apoi scene din viața de „zi cu zi” – recepții oficiale, dar și ipostaze private, de exemplu în timp ce fotografiază. Parcă văd cu ochii minții ceva asemănător în România unui univers paralel în 2014.

Or exista despoți „moderni și luminați”?, mă surprind întrebându-mă. Nu cred. Dacă ar fi ”luminați” n-ar avea nevoie de postere din astea. Și nici de arcuri aurite peste autostradă

sau monumente în diverse locuri importante din oraș.

Cu „el și ea”. Brrr.

Am ajuns azi-noapte la miezul nopții în Bangkok, am stat într-un hotel de lângă aeroport, Floral Shire – se ajunge cu un microbuz la fiecare jumătate de oră, din și spre aeroport. Hotelul nu are nimic special,

dar e convenabil pentru o noapte, la preț bun.

Las bagajul la aeroport și purced spre oraș cu nelipsitul tren de mare viteză, infrastructurat în betoane de ultim răcnet urban.

Toate ghidurile zic „nu merge pe strada Khao San, a devenit hiperturistică” – dar parcă exact asta mă atrage, parcă vizita la Bangkok fără Khao San nu e completă, așa că mă urc într-un taxiu roz agățat pe stradă dincolo de gară, ajung destul de repede (până acum traficul din Bangkok mi s-a părut intens, dar nu dărâmâtor).

Taxiul mă lasă la o stradă foarte fanionată,

dar nu e Khao San – ea e strada perpendiculară, mult mai colorată.

Nici nu arată așa rău ziua. Da, multă „faună vestică”,

dar își păstrează și o „aură asiatică”.

Strada e scurtă, ajungi rapid la capăt – unde aud un mare „BUM!” urmat de fum.

Nu știu dacă sunt protestatari ale cămășilor galbene sau roșii (am văzut din taxi că poliția a blocat cu scutieri anumite străzi unde urmau să se adune) sau doar niște artificii. Nu voi afla, pentru că mă întorc înapoi pe stradă, cu întrebarea dacă să merg cu microbuzul la aeroport sau tot cu trenul. Durează cam o oră, a zis omul de la standul turistic. E foarte ieftin, serviciu pentru backpackeri, dar nu știu dacă vreau să risc vreun blocaj în trafic. Până una alta mănânc un papaya proaspăt și extrem de bun de la standul de fructe, și-apoi mă așez pentru prânz la unul din cele două cele mai turistice localuri de pe stradă, vizavi de celălalt.

De ce – wikitravel zice că sunt restaurante mai bune, mici și dosite vederii prin ganguri

dar n-am timp să caut. Și-apoi cum ar fi experiența Khao San fără un pad thai cu rețetă adaptată străinilor, pe fundal luându-se interviu unor turiști pe stradă.

Inițial mă bătuse gândul să dau o fugă la școala de masaj de lângă Wat Po, dar nu cred că mai e timp. O altă variantă ar fi să fac un masaj aici, oportunități ar fi,

dar parcă nici aici nu mă trage ața. Ața mă trage înspre capătul străzii, să explorăm ce se află dincolo de micul ecosistem. Se află niște străzi cu muuulte tarabe cu textile, pe unde par a se perinda localnici mai mult decât turiști – așa că dau și eu o tură.

Aș lua o pereche de pantaloni scurți amintire, dar ce găsesc nu-mi place, iar pe Khao San prețurile sunt destul de „vestice”, așa că renunț. Când mă pregătesc să reintru în microunivers, îmi atrage atenția ceva mare, galben și strălucitor – o cupolă cu totul și cu totul de aur.