Auzisem de la Takeda că Utrecht e un loc fain de vizitat, un fel de mic Amsterdam, mai puţin turistic, aşa că am salutat propunerea de a face acolo ultimul popas al excursiunii. Vremea nu pot să zic că ne-a umplut de entuziasm,

dar cel puţin până am lăsat-o pe A. la gară pentru a prinde trenul de Amsterdam şi apoi avionul, n-a mai plouat tare, de am putut scoate camera

la vederea acestor meseriaşe obloane roşii.

Punctele de atracţie sunt canalele ce străbat oraşul,

dotate cu poduri

şi biciclete mai mult sau mai puţin colorate.

Probabil arată mai frumos când e soare, dar mă întreb – când e soare?

Domul e deja închis,

nouă ne e foame, aşa că ne aşezăm la o cârciumă de lângă dom care, culmea, pare mai mult ”locală” decât turistică. Nu avem mult de ales, încerc un pui indonezian cu sos de alune – foarte popular aici, o pată de diversitate culinară ”din fostele colonii”. E bun, dar mie nu-mi plac alunele dacă nu-s proaspete, aşa că îl trec la categoria ”am încercat, nu e necesar să repet”. Stând noi aşa la masă, zice N. – ”auzi, da’ noi la cât trebuia să plecăm de aici?”
”La 5. …..ba nu, la 5 din Maastricht… oops.”
”E 6 deja, până la Maastricht mai sunt două ore.”
”Hai.”

Și-am plecat. N-am mai ajuns la clinică la Neşu; plecasem de acasă cu gând să-i ducem ceva din România, sau măcar o ciocolată, sau măcar un gând bun. N-am ajuns, îmi pare rău, transmitem de aici.