29 iulie

Primul drum în Helsinki a fost la bilete, pentru a-mi rezerva loc pentru călătoria următoare. Pe doamna de la bilete o chema Dna Ruotsalainen, care mi s-a părut un nume foarte cool :). Atunci am simţit brusc – snt în Finlanda!

Lăsat bagajele la gară – atenţie, trebuie scos totul de ce e nevoie din prima, altfel – se plăteşte la fiecare deschidere a seifului, chiar dacă ai ţinut bagajul doar 10 minute. Cazul meu, uitasem biletul de interrail înăuntru, şi-mi trebuia să-l arăt la ghişeu…

Eh, aceste treburi fiind rezolvate, am luat-o spre centru. Primul lucru, conform sfatului din carte, un mic dejun la cafeneaua Esplanade sau Sindberg, zis şi făcut

şi apoi, în drum spre port, arunc la un moment dat o privire în stânga şi văd asta

Hmmm… ce-o fi acolo de atâta lume? Voiam să merg mai târziu la catedrală, dar – schimbare de plan, mergem acum, să vedem mai de-aproape ce-i cu mulţimea aia

Cânta o fanfară de zor, lumea aplauda… chiar mă întrebam ce o fi, când mă bate cineva pe umăr – “tu pari a avea un aer american, tre’ să ştii – ce se întâmplă aici?”

Mă întorc şi zic – “Ai hev nău aidia! Ai mast ask maiself.”

Confuzie pe faţa fetei. Nu cred că se aştepta la accentul meu ieşind de sub şapca cu boston red sox. După cum i-a pierit zâmbetul parcă i-am citit un gând de genul “oh no, alt rus convertit…” (de altfel, accentul mi-a mai fost asemănat recent cu cel rusesc, spre deconcertarea-mi).

Ulterior am aflat că e un festival al fanfarelor militare în oraş, şi aici era o reprezentaţie de tip “teaser”, de degustare cum ar veni.

Erau 3 fănfări, albii,

albaştrii

şi călării.

Au cântat frumos şi dinamic, coregrafiat, tot:

După ce s-a terminat am intrat şi în biserică, dacă tot eram acolo, care pe dinăuntru nu e ornamentată mai deloc, singura piesă care atrage atenţia e orga, la care s-a şi cântat:

M-am întors în port, la secundă ca să prind un vapor al RATH-ului pentru insula Suomenlinna. Pe drum am zărit vaporul cu care am venit. Iat-o dar pe mica Marinella,

cum stă ea cuminte în port

şi lasă acest matroz s-o gâdile pe burtă.

Suomenlinna e o insulă-fortăreaţă, monument UNESCO, făcută de suedeji, luată de ruşi, avariată în războaie, în cele din urmă dată la Finlandeji.

Am reţinut plăji stâncoase cu oameni la soare, sub nişte ziduri şi mormane de pământ de apărare,

nişte tunuri ruseşti care băteau cică la 8km,

submarinul Vesikko, singurul din Finlanda (după războiul 2 n-au mai avut voie, doar acesta, muzeu)

în care am şi intrat

să văd cum trăiau submarinii.

Greu.

De egzemplu, aici dormeau, şi puneau torpilele. După caz.

Înapoi în oraş,

aţă la biserica ortodoxă Upensky, un monument contrabalansând marea catedrală albă cu spectacolul cărămizii roşii,

şi al interiorului ornamentat.

Next, întru satisfacerea sindromului King Kong, am purces prin poza numită “albastru”

spre locul cel mai înalt din oraş, barul Ateljee din hotelul Tornio. De sus, viziunea nu mi se pare cine ştie ce, acoperişuri închise la culoare şi macarale râd în soare aurii.

Ultimul gest notabil a fost întoarcerea în port, pentru că mi-am dat seama că mi-a scăpat tocmai statuia considerată simbolul oraşului. În drum spre port am dat de aceşti domni muzicanţi producându-se la Kappeli, celebru restaurant cu terasă şi muzică. Un fel de „Cina”, pe vremuri, probabil.

Mai departe, în port, statuia cu pricina e plantată între şine de tramvai, nu mă mir că n-am văzut-o pe doamna Havis Amanda, cu turişti străini

şi copil râzând în dotare.

Din piaţa de peşte din Obor

am mai pozat un duo păsăresc

şi după un ultim popas pe treptele catedralei, spre tras sufletul

am purces spre gară, cu nivelul adrenalinei crescând în anticipaţia ultimei mari Chemări a Nordului.