30 iulie

Stau la o terasă din centru, în Rovaniemi, înconjurat de finlandezi vorbăreţi. Snt în tricou şi pantaloni scurţi. E 9 seara, soare şi cald pe cercul polar.

Prima impresie când am ajuns în gară a fost chinezul (probabil american) în şlapi şi picioarele goale. Mi-a venit să-i dau una după ceafă: băiete, eşti pe cercul polar!! cum să vii în şlapi?!? Dac-ar şti maică-ta…

Ieşind apoi în stradă, mi-am dat seama că teribilistul nu era departe de adevăr. Era plăcut afară, şi abia 8 dimineaţa. Atunci a ajuns trenul “overnight”, după un drum de fix 12 ore jum’ate. Condiţii excelente în tren, la vagon de dormit de 2, cu WC şi duş (!) în cabină. Tot confortul, am dormit semnificativ.

Am tras la cea mai scumpă cazare de până acum – City hotel, în centru, era cel mai ieftin (din 2) pe care-l găsisem pe booking.com; hostelworld.com, prin care făcusem toate rezervările de până acum, nu avea nimic liber! Şi totuşi, oraşul nu mi se pare dând pe dinafară cu turişti. Cred mai degrabă că hostelurile din oraş nu snt înscrise pe saituri, ceea ce oricum e ciudat. Trebuia să caut pe saitul Hostelling International, dar nu m-am gândit. Data viitoare. Aviz armatorilor, cele 3 saituri.

După cazare, mă duc la biroul turistic din apropiere, să cer ajutor pentru etapa viitoare, adică mâine, unde dorm mâine? Întreb întâi standard, unde găsesc un telefon public? (îmi păzesc creditele pe mobil, din care nu ştiu niciodată cât mai am, pentru situaţii speciale sau de urgenţă) Zice – “în Finlanda nu există telefoane publice”. Poftim?? Nu există. “Călca-i-ar nevoia producători de telefoane mobile”, am scăpat printre dinţi (bloody mobile phone manufacturers). Poftim?, zice. Şi până să zmbesc eu jenat, continuă – “da, oamenii ăştia de la Nokia, ce să-i faci”… deci a auzit. Mhm. Cu toate astea, a fost foarte de ajutor şi a sunat ea (de pe …mobil! Sau o fi fost fix din ăla cordless) la un hostel să-mi găsească dormire pentru mâine. A găsit. Bucuros, plec să iau autobuzul, pe care-l desigur pierd la mustaţă. Numai bine, că am timp să mă schimb, din pantaloni lungi în scurţi şi tricou. Păi e deja 11 şi e …cald!

Ajung pe la 12 jumate deci în Satul lui Moş Crăciun – principala atracţie turistică de aici. Se zice doar’ că Moş Crăciun locuieşte undeva în Nord, în Laponia. Ei bine, aici. Ştiam din Lonely Planet că locul ar fi destul de kitsch – circ, na, pentru turişti – dar nu m-am impacientat prea tare, căci pentru mine avea oricum mai mult importanţă geografică: iată-mă deci stând pe el,

pe Cercul Polar. Napapiiri, în finlandeză.

După ce am savurat puţin momentul, care la 25 de grade afară nici nu părea prea… polar, am purces să văd totuşi cu ce se mănâncă acest faimos “sat”. Şi am intrat în clădirea

care adăposteşte

Biroul lui Moş Crăciun

Puteam intra să-l cunosc, dar se auzea un copil plângând sonor înăuntru, aşa că mi-a fost frică şi n-am intrat. Lângă birou, desigur, suveniruri, vederi pe care poţi să le trimiţi să ajungă la Crăciun, iar suveniruri, totul pe fundal de jingle bells.

Şi suvenirurile abia începeau. Un lanţ întreg de magazine de profil – unele chestii chiar faine, dar cum la mine în bagaj nu este loc, şi drumul până acasă e lung, nu prea şi-au găsit omul.

Moş Crăciun are şi un Birou Poştal Central

unde vin cică annual vreo 500000 de scrisori, iar un staff ajutător (de spiriduşi, desigur) răspunde la aproape jum’ate.

Mai era un singur obiectiv “funcţional” pe timp de vară, “husky camp”, tabăra de câini husky. E la vreo 200m de “centru”. M-am dus dar, am ajuns la poartă – nimeni. Deschid poarta, intru – nimeni. Doar un câine legat, cu guler medicinal, lătrând, şi mai mulţi câini, mai încolo, în cuşti. Păreau. O căbănuţă, un televizor mergând, nimeni.

Ies pe poartă, intru din nou… de vreo 2 ori… când dau să plec, aud voci, lătrături – ghidul era cu nişte turişti, venea înapoi. 6 EUR a fost distracţia – au 40 de câini, husky şi nişte spitz, şi UN REN.

Pentru 6 EUR poţi să te plimbi printre ei, să te joci cu ei, să le faci poze. Cum manifest un respect aproape nevricos faţă de raţa canină, la mine plimbatul şi jucatul au fost foarte reduse, rămânând pozele.

Acest căţel de exepmplu, cică a jucat într-un videoclip al celor de la Lordi.

Acum era blazat, deh, vedetă de cinema.

Renul

părea adormit şi împiedicat rău, zici că era beat. Altfel, coarnele, frumoase. Cică e în perioada de creştere a lor, s acoperite cu blană,

abia la toamnă dau blana jos, rămâne osul. Cică împerecherea la reni se face pe bază de coarne – cine le are mai mari şi cu mai multe încrengături, a câştigat. Punct. Bătăile snt rare, în general trebuie doar să-şi arate coarnele, şi gata. Şi cică până la toamnă cresc încă o dată cât astea (!) iar după sezonul de împerechere le cad. La primăvară, de la capăt. Ce chestie.

Măcar am aflat ceva pe ziua de azi. Şi nu avea să fie ultimul lucru. La întoarcerea în Rovaniemi (satul e la vreo 8km în afară) am călcat un muzeu recomandat în carte, Arktikum.

Şi a fost foarte interesant, părţi informative şi interactive. Atât despre Laponia şi laponi, cât şi despre zona arctică în general. “Laponii”, “eschimoşii”care îşi zic de fapt Sami aici, aveau, între altele, un port popular extraordinar de spectaculos! Io-i ştiam înveliţi în blănuri, dar cică nu, după apariţia “pânzei” au dezvoltat un port popular de toată frumuseţea. Şi multe altele am aflat, plus o simulare de auroră boreală – frumos.

M-am întors pe jos, pe lângă râu,

pentru a savura acest suc de cranberries la această terasă a unui pub, pe mica stradă pietruită care reprezintă centrul din Rovaniemi.

Soarele se pregăteşte să apună, şi e abia 9. Semn că vine toamna… e deja aproape august, la ei nopţile cu totul albe sunt la începutul verii, în iunie.

Cu aceasta, punctul cel mai de sus al călătoriei a fost atins. 66°32’35” latitudine nordică. Locul începând de unde, la solstiţiul de vară, soarele nu apune deloc. Recomand a fi vizitat iarna, trebuie să fie feeric cu 1m de zăpadă; în plus se pot desfăşura o grămadă de activităţi gen excursii cu sănii trase de huskii cei somnoroşi pe care i-am văzut eu azi.

Acestea fiind zise, de mâine, spre Sud…