8 mai 2010

Ştafeta originală „SOLA” a fost organizată pentru prima dată de nişte studenţi suedezi în 1967. O cursă atletică între Göteborg şi Karlstad, pe distanţa a 257km, împărţită în 25 de părţi, 10 din care trebuiau alergate de femei. Întrecerea e pe echipe.

De ce i-a zis „Sola”? Sola înseamnă soare, iar Karlstad e dintre cele mai însorite oraşe suedeze. Cu toate astea, se pare că „Sola i Karlstad”, „soarele din Karlstsad”, a fost de fapt o… femeie, blondă, bineînţeles, care a trăit pe la 1700-1800 şi care are o statuie în Karlstad. Carele a fost şi punctul de sosire al cursei, desfăşurată… noaptea (!), pentru a ajunge la sosire la răsăritul soarelui.

Din păcate, organizarea s-a întrerupt în 1998, dar a înflorit pe alte meleaguri. În 1972, elveţienii au participat la o ediţie internaţională şi au prins gustul. Alergarea şi comunitatea – două concepte la mare preţ la ei. Astfel că din 1974 au început să organizeze „SOLA” lor, care funcţionează şi azi. În 2010 s-a fugit în zona Zürich pe 116.74km (nu mă întrebaţi de ce le-a dat cu zecimală) în echipe de 14, cu etape între 4.4 şi 14.27km; două obligatorii cu femei.

Startul e disdedimineaţă, la 7:30, sosirea seara la 18:00. Anul ăsta au participat… ghiciţi câţi oameni. N-aveţi de unde să ghiciţi. 744 de echipe. Şapte sute patruzeci şi patru de echipe, a 14 oameni, faceţi socoteala câtă lume pusă pe fugă. În majoritate studenţi, au voie doar 2 „nestudenţi” per echipă, mi se pare.

Am vrut să văd minunea şi m-am trezit să mă duc la start; ştiam unde se dă primul start de la o colegă care fugea în prima tură. Zicea că startul e la Bucheggplatz, da’ noroc bun, când am ajuns acolo, nici ţipenie de om. Sâmbătă dimineaţă, deh. Abia am găsit pe cineva într-o staţie de autobuz care era îmbrăcat sportiv, întreb, nu ştia, îmi arată vag o direcţie, mă duc, nimic. Mai găsesc pe cineva, întreb, îmi zice aa, startul se dă în pădure, pe deal.

Mbinee.. din păcate, e interzis cu motocicleta prin pădure. Urc totuşi până la un punct, văd o cabană şi parchez acolo, de teama vreunei amenzi, mai departe pe jos, spurcându-le programul printre dinţi. Bineînţeles că pierd startul, nici nu ştiu unde a fost, că am ajuns la o cotitură pe cărare, unde aşteptau câţiva oameni, şi da, au apărut şi alergacele.

Din păcate, pozele au ieşit neclare, neştiind să setez aparatul (da, după j’ de mii de poze, în continuare nu ştiu să setez aparatul, mai ales pe lumină ciudată). Totuşi merg văzute în succesiune rapidă una după alta, pentru atmosferă. Le aveţi mai jos, puteţi da clic să meargă slaidşou’ şi mai repede.

http://picasaweb.google.com/s/c/bin/slideshow.swf

Dacă doriţi fotografii realizate ca lumea, dar la ediţia de anul trecut, le aveţi dând clic aici.

După ce a fugit şi ultima concurentă,

m-am întors prin pădurea verde,

foarte verde, foaieee verdeeee, un verde din ăla crud de mai,

şi m-am dus înapoi la somn, cu gândul – „dacă ai o comunitate funcţională, nu-ţi trebuie Daciadă”. Omul poate face sport şi pentru că vrea. Apoi m-am gândit – mersi, suedezii şi elveţienii, normal că pot, vor, au timp şi bani, în societatea lor. La noi oamenii sunt ocupaţi cu supravieţuirea, n-au timp şi bani de daciade din astea.
Doar că… SOLA e competiţie studenţească, orgranizată prin facultăţi. Nu trebuie aşa mulţi bani, ci doar energie şi entuziasm.

Observ că, prin promovarea unor „vedete”, recent a devenit mai „trendy” să faci mişcare, să mergi cu bicicleta sau să alergi prin parcuri – cel puţin în Bucureşti, nu ştiu alte oraşe. Aşa că ce ziceţi de-o SOLĂ românească? Universitate, ASE, …AIESEC? :)