În Imperiul Otoman, popoarele nu erau împărţite pe criterii etnice, şi religioase. Musulmani, evrei, creştini, asta era important – ce limbă vorbeai îi durea la turban pe turci. Aşa-mi explic cum slavii care au trecut la islam sub turci au căpătat o identitate distinctă vecină cu „naţionalitatea”. În anii războiului Iugoslav tot auzeam vorbindu-se de „sârbi, croaţi şi musulmani”, şi mă intriga – cum adică, primele două sunt concepte de „etnie”, iar musulmanii de „religie”. Ei de ce etnie sunt? Între timp s-a impus termenul „bosniaci” pentru musulmanii din Bosnia (şi Herţegovina, care e partea sudică, pe la Mostar), croaţii şi sârbii numindu-se „croaţi din Bosnia” şi „sârbi din Bosnia” (nu ştiu dacă se traduce aşa „oficial”, în engleză e în continuare confuzant – Bosnian Serbs, Bosnian Croats, Bosnians)

Cum se defineşte teoretic naţiunea? Ca unitate teritorială, culturală şi lingvistică, parcă. (de fapt, stai să verific. Wikipedia zice, citez: „Comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune.”) Sârbii, croaţii şi bosniacii ar avea teoretic multe din aceste elemente în comun, şi cu toate astea nu se (mai?) consideră o singură naţiune, ba chiar au ajuns să-şi scoată ochii.

Bosnia şi Herţegovina sunt locurile unde aceste 3 grupuri coabitează teritorial încurcat, iar Sarajevo e punctul nevralgic unde se concentrează schisme istorice, religioase, geopolitce, naţionaliste pe un spaţiu restrâns. Un fel de… Ierusalim.

Astea şi mai multe altele aflăm de la Samira, ghida noastră pentru turul de oraş pe jos. 7 euro, dacă-l prineţi, zic că merită. Atât pentru ce afli, cât şi pentru pe cine cunoşti – s-a strâns un grup eterogen, un suedez, o neozeelandeză, un irlandez, un american şi nişte fete care nu mai ştiu de unde erau, parcă Anglia. Am stat mai mult de vorbă cu irlandezul, care studiază în Elveţia, şi cu americanul din California, care la auzul că sunt din România a scos o exclamaţie de încântare – s-a dovedit că cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată la el în California, întâlnirea cu care îl marcase, era din România. „Evident”, i-am zis. Se pare însă că zâna respectivă nu a reacţionat foarte favorabil la întrebările lui despre amănunte din ţara natală.

Samira să aibă între 35 şi 40 de ani, e răcită cobză şi nu prea are chef. De câteva ori le ordonă „linişte” unor fete în şlapi (pe FRIGUL ĂSTA!) care se hlizeau. Asta nu mă opreşte s-o descos când am ocazia. O întreb de exemplu de ce au nume cu rezonanţe arăbeşti, doar ei sunt slavi, nu turci – „Hasan Salihamidzic”, „Mehmedovic”, chiar „Samira”. O miră întrebarea; dar zice că aşa e de sute de ani, probabil un mod de a se diferenţia, alături de tenul blond şi ochii deschişi la culoare (!). Într-adevăr, are ochii verzi (injectaţi de răceală, dar verzi).

Altfel, mă felicit că am fost şi aseară, şi azi-dimineaţă de capul meu prin oraş, nu mai trebuie să fiu atent şi la ce văd, pot să fiu atent la ce zice. Pozele astea sunt făcute azi-dimineaţă,

pe la meşterii metaliferi,

covorari,

în intersecţii.

Samira ne-a dus la moscheea principală

făcută de Gazi Husrev-bey pe la 1500 şi ceva, un fel de „Constantin Mavrocordat” de-al lor, adică nu era „pământean”, dar a făcut multe pentru ţară, mai ales pentru cultură şi civilizaţie. Gazi Husrev a construit majoritatea oraşului vechi de azi. De exemplu acest WC public e activ din 1530 (!!).

Sarajevo a fost fondat în 1461, după ce turcii au cucerit zona pe la 1450 (vremea lui Vlad Ţepeş şi Skanderbeg), iar pe la 1600 avea 60000 de locuitori, dintre cele mai mari oraşe din Europa.

Numele vine din turescul saray care înseamnă palat, curte.

În curtea moscheii e o piatră importantă dar despre care am uitat la ce servea, cred că la chemarea muezinului pe timp de război, să nu-l împuşte din vârful minaretului (atât în trecutul îndepărtat cât şi apropiat),

un šadrvan meseriaş,

adică fântâna la care te speli înainte să intri în moschee. N-am avut voie din păcate, aşa că am admirat doar turnul cu cifre arăbeşti de lângă

şi am mers mai departe la… sinagogă, azi muzeu. În trecut au fost mulţi evrei aici, sefarzi alungaţi din Spania în secolul 15 şi cărora otomanii le-au acordat azil. Sinagoga e veche şi frumoasă,

mai ales arcadele mi-au atras atenţia, evident,

ca şi cartea cea mare (Tora, presupun).

Înainte de al doilea război mondial cică erau vreo 20000 de evrei în Sarajevo, după au rămas vreo 700…

După sinagogă, mergem şi în partea nouă puţin, la intersecţia „dintre lumi”, unde se vede în dreapta lumea otomană a lui Gazi Husrev Beg şi în stânga Austro-Ungaria

(de la Samira am auzit zicala cu „austriecii au construit în 40 de ani mai mult decât turcii în 400”).

A fost fain turul. La sfârşit americanul a cerut sfat încotro s-o apuce în cele câteva zile care-i mai rămăseseră. Văzuse Croaţia şi Bosnia, atât eu cât şi irlandezul l-am sfătuit să meargă şi în Serbia – până acum a tot auzit poveşti care-i pun într-o lumină proastă, ar fi cazul să vadă şi varianta lor.

Dar despre sârbi, croaţi, bosniaci, lumini şi mai ales umbre, în episodul următor.