M-a bătut de m-a învineţit gândul să mă scol pe la 5 jumate să mă duc să mă urc în Twist Tower înainte să plece autobzul, dar am renunţat – nici chiar aşa. Probabil nici nu e deschis la ora aia. Aşa că singurul lucru demn de menţionat în această dimineaţă sunt jeepanele aliniate pe strada din spatele hotelului unde a stat Hillary.

Hillary Clinton, aflată în vizită exact în acelaşi timp cu mine. N-am mai sunat-o, că era devreme şi-o fi fost obosită de la discuţiile din seara precedentă, aşa că m-am dus direct la autogară.

La plecarea din Sarajevo spre Belgrad, să staţi pe stânga în autobuz. Eu stau, evident, pe dreapta. Era o vorbă, dacă ai de ales dintre două opţiuni, o alegi pe cea greşită, dacă ai de ales între trei, o alegi pe cea corectă. Dar – indiferent unde veţi sta, vor fi şanse ca autobuzul, cel mai obosit din câte am testat până acum în această excursie, să oprească pe marginea drumului, pe un deal. Pur şi simplu. Stă de vreo oră. Cei 3 bărbaţi din faţa mea discută animat, cred că politică (au avut sau vor avea alegeri). Păcat că nu înţeleg. Aţipesc intermitent.

Mă trezesc când o ia din loc, cu un huruit. Merge destul de încet, cel mai încet când o ia în jos. Mie-mi convine, că pot admira peisajul.

Mai dorm intermitent, mă trezesc din nou când oprim la izlaz (asta scrie acolo, cred că înseamnă „ieşire”).

Izlazul e în Pale, capitala Republicii Srpska. Îmi aduc aminte de numele oraşului încă din timpul războiului.

Nu stăm mult, continuăm, drumul e frumos, am reţinut nişte lacuri

de tip „oglindă”.

Graniţa cu Serbia e chiar la ieşirea dintr-un tunel, n-am mai văzut aşa ceva. Trecem fără probleme, şi după ce lăsăm serpentinele şi lacurile în urmă şi ajungem mai la şes, tocmai ce îşi lansează autocarul nostru roţile obosite la drum întins, oprim. Hopa, un echipaş de poliţie. Unul din ei intră în autobuz, se uită, după care-mi zice mie şi unui alt om care arăta mai dubios, „tu şi tu, coborâţi”.

Cobor, mă întreabă „English, Srpski?” „English.” „Luggage, out please.” Să scot bagajul, să scotocească. Îl scot, cu ciorapii murdari plasaţi strategic deasupra – din obişnuinţă, de data asta chiar n-am nimic la care să am emoţii. Trebuie să despachetez, se uită, ok. „Paşaportul, vă rog. Îl dau colegului la verificat” – şi-l dă poliţistului care rămăsese în maşină. Când m-a trăznit: oare la graniţă în Kosovo or fi pus ăia ştampilă? Oare sârbii fac urât dacă văd ştampila de Kosovo? Citisem în lonely planeta că sârbii, nerecunoscând Kosovo ca stat, nu au propriu-zis puncte de graniţă, şi nu poţi să treci – dar nu mai ştiam din ce parte în ce parte, doar că e ceva în neregulă. Trecusem repede prin vamă spre Gjakove, dar nu stiam dacă au pus ştampilă – la cât de bucuroşi or fi că au dreptul ăsta, probabilitatea e că au pus. Mă trec nişte frisoane, mai ales că verificatul paşaportului se prelungeşte. Îmi iau inima-n dinţi şi mă apropii de tânărul poliţist şi-l întreb dacă caută ceva specific – chiar sunt curios. „Da – droguri şi arme, în principal.” „Şi găsiţi?” „Pfff”, cu o expresie gen „desigur, la greu.”
Vorbeşte englezeşte fluent, mă-ntreabă direct „are you married?” şi la răspunsul meu, mă întreabă – „why?” În gând îmi aduc amitne că şi Ela remarcase că sârbii intră rapid în probleme personale, te întreabă de la obraz, fără jenă – pe ea o enervaseră :).
E figură poliţistul. Într-un târziu îmi dă paşaportul, „ok, drum bun”.
„Hvala!”

Abia după ce autobuzul a plecat din loc şi sunt sigur că nu mă mai vede, verific în paşaport- într-adevăr, ştampila cu „Republika Kosova” e clar vizibilă. Dar lumea câteodată nu e atât de rea cum am fi tentaţi să credem.