11 octombrie 2010

Primul obiectiv turistic al zilei e satisfacerea foamei, lucru întreprins la o buregdžinica (buregdjiniţa) din centru.

De data asta servim burek sirnica, cu brânză. Se zice că burek-ul bosniac e cel mai bun (recunosc chiar şi vecinii lor), iar cel mai bun dintre toate variantele, cel puţin pentru gustul meu, e acesta cu brânză (mai sunt cu carne, cartofi, spanac, ciuperci, din care l-am ratat doar pe cel cu spanac). Iaurtul însoţitor e şi el în continuare excelent prin părţile acestea.

După ce am pus la cale cele de importanţă, am luat-o spre intersecţia cu bazarul,

în care am intrat, să văd cum e. Nu e ca în „orient”, cu tarabe, ci magazinaşe „occidentale”, cu vitrine.

Apoi drumul m-a dus prin „Viena”

şi pe lângă catedrala romano-catolică,

spre ţintă – oficiul de informare turistică, undeva în spatele bulevardului pietonal vienez, spate dotat cu şantier arheologic în toată regula.

La infoturism aflu că sunt două activităţi care mă interesează: un tur pe jos al oraşului, şi un tur cu microbuzul la tunel. Vreau să le fac pe amândouă, tunelul începe la 2, cel pe jos la 5, ar ajunge timpul. Hmm, ar trebui să ajung la autogară, care e departe, să-mi iau bilet pentru mai departe, ca să nu risc să nu găsesc loc. Sau mai bine risc să nu găsesc loc, şi urc pe dealul care se vede în spatele oraşului vechi – sindromul King Kong a uşurat decizia. Drumul într-acolo trece tot prin Bašcaršija, partea veche otomană,

pe la aurari,

şi prin piaţa Sebilj,

unde văd ceva ce n-am văzut aseară: porumbei.

Acelaşi „model” ca la Veneţia şi-n alte părţi, oameni cu pungi cu mâncare vând la trecători, mai ales copii.

Şi dă-i poze încercând să-i prinzi din zbor.

Reuşesc să mă rup cu chiu cu vai (e fascinant să pozezi păsări în zbor, te prinde), şi o iau pe stradă-n sus, pe lângă moscheea care se vedea în spate. Curând, atmosfera devine serioasă.

Ţinta mea e zidul care se vede în spate. Unde ajung nu după multă vreme – şi instant îmi pare bine că am venit aici şi n-am mers la autogară.

Oraşul mi se desfăşoară la picioare, un pic în ceaţă,

care rămâne chiar dacă-mi pun ochelari de soare,

şi chiar dacă dau „şarpăn” la fotografie în picasa.

Muezinii au început să cheme chiar când am ajuns sus, dând întregii scene şi mai mult farmec. Fac un ocol pe marginea zidului. Ajuns în partea cealaltă, mă loveşte… liniştea. Mă uit înapoi

şi atmosfera acestui loc de meditaţie mă „loveşte” în plin. Nu e doar imaginea acestor tineri la umbra nucului bătrân,

pioşi într-o linişte totală.

(m-am dus mai încolo să văd dacă chiar meditează sau se joacă pe telefon cu touchscreen. Se jucau pe telefon cu touchscreen). Chiar şi aşa, e un loc mirific.

Nu-mi vine să plec. Stau şi mă uit. După un timp mai apar nişte oameni, dar discută în şoaptă, nu perturbă liniştea.

Zidul acesta nu e un loc unde să vii, să faci poză şi să pleci. Umbra nucului bătrân, o ghitară în surdină (unul din cei doi a cântat la un moment dat câteva acorduri), o carte,

o meditaţie, chiar şi un… ipod are semnificaţie în acest loc al serenităţii, când te gândeşti că acum 16 ani nu ai fi putut sta aici pentru că te-ar fi împuşcat.

În poze nu se vede cum esti inconjurat de oraş, nu se aud muezinii, nu se aude drujba care taie undeva mai jos, nu se simte mirosul de lemn verde proaspăt.

Cum te rupi de un asemenea peisaj? La Dubrovnik am avut acelaşi gând, dar s-a întâmplat fără să-mi dau seama, mă gândeam la ceva. Acum îmi iau, conştient, la revedere.

De data asta când cobor

o iau chair prin cimitir,

nu e închis,

şi descopăr la capătul rândurilor aliniate

că aici e şi mausoleul lui Alija Izetbegovic, dacă-l mai ştiţi, preşedintele sub care Bosnia a declarat independenţa de Iugoslavia. Dar despre asta, mai târziu.

Acum mai trec o dată prin piaţa cu copii şi porumbei,

şi mă îndrept spre locul de întâlnire pentru primul punct din programul turistic „oficial”.