Caut ieșirea din complexul templier în direcția metrou, că e seară și parcă n-aș umbla haihui prin cartiere necunoscute turistic. Găsesc un coridor pe lângă zidul templului-care-n-a-vrut-să-mi-se-deschidă,
când – aud niște voci care par a cânta. O fi la radio? Or da ăștia muzică patriotică la ore fixe, ca în 1984 (romanul)?
Mă iau după sunet, ajung la alt coridor, acoperit, sub care întrezăresc niște siluete – femei, bărbați, în paltoane, cu căciuli, strânși într-un cerc neregulat, care… cântă. Dar nu așa, într-o doară, ci cu intonație, convingere, cu inimă. Perplex. Mă opresc un pic mai încolo, mă așez pe bordură și filmez de după o coloană de lemn. (filmul la sfârșitul acestui post)
Cine-or fi? Vreun cor? Par a cânta pe o singură voce, nu aud multe armonii, doar timbre de bărbați și femei. Cântecele sunt lente, maiestuoase în felul lor, par melancolice, dar nu știu dacă povestesc despre vremuri demult apuse, despre vreun Ro Meu și Ju Lie Ta locali sau despre împliniri mărețe ale partidului. Mă arde buza să mă duc să-i întreb „da’ voi CINE SUNTEȚI??” – dar nu mă duc. Îi las să cânte, mai bine mai stau să-i ascult o vreme. Să rămână așa, corul misterios suprarealist de la Templul Soarelui Apus.
În contrast perfect cu sentimentul înălțător al cântului (nu mai știu cine a zis „când cântă, sufletul omului e cel mai pur”), la capătul celălalt al coridorului grupuri-grupuri de cetățeni sunt absorbiți până la uitare de sine de jocuri de noroc – cărți, zaruri, dame, dar mai ales cărți, pe care le trântesc cu năduf, atât femeile cât și bărbații.
Iată-i pe toți și cu sunet:
