Templul Soarelui e destul de departe, îmi ia vreo juma’ de oră bună să ajung. Străbat un parc luuuung și gol

pentru a ajunge la un nod decizional: la stânga pare a fi templul principal,

la dreapta e altă poartă cu un templu ceva mai mic. Ce aleg întâi? Las ce e mai bun la urmă, merg la dreapta întâi, e și mai aproape – availability bias.

Dincolo de poarta roșie

e un templu rotund,

dar e închis.

Îi dau un ocol și mă întorc spre clădirea principală.

Cu cât mă apropii de poartă însă încolțește bănuiala: să vezi că l-au închis.

Aaaah! Greșită decizie, nu m-am orientat după factorul timp. Nu-mi rămâne decât să arunc o privire prin crăpătura dintre porți și să încerc niște poze de afară, nesatisfăcătoare. Vezi, aici se „răzbună” timpul pierdut.

După câteva minute de mormăială iritată, mă întreb, ca de obicei în asemenea situații: va exista vreo „compensație” a sorții, se va aplica zicala „un șut în fund, un pas înainte”, sau „o ușă închisă, o fereastră deschisă”? Faptul că am ajuns atât de târziu îmi va prilejui vreo experiență pe care altfel n-aș fi trăit-o, sau va rămâne „pur și simplu o țeapă”?