De la Templul Soarelui înapoi nu mai vin cu pejosul, că e departe și pierd prea mult timp – a venit momentul experienței „metrou la Beijing”. Din auzite se anunță a fi o experiență traumatizant-înghesuită, dar surpriză – nu e deloc aglomerat, vagoanele arată decent, lumea liniștită – ca la București.

Până ajung înapoi în centru vine și Ora Albastră – cu ceața omniprezentă și luminile traficului dă o combinație interesantă.

A. îmi recomandase pe SMS, tocmai din America, un restaurant unde să savurez rața chinezească – e chiar în centru, nu departe de strada pietonală Wanfujing,

la distanță de mers pe jos de unde stau. Îl găsesc cu ajutorul GPSului de pe telefon, cât pe-aci să nu văd rățușca imensă de la intrare.

Pare un restaurant cu ștaif, e multă lume, dar găsesc o masă de unde privesc sala în ansamblu, și am și vedere la ceremonia de tăiere a Donaldului.

Îmi plac mâncările „cu ritual”, atât la preparare cât și la consumare, iar rața de Peking se încadrează. Se consumă împachetată în niște foi subțiri de aluat, cu iarba ceea și cu sos.

E foarte bună. Ți se topește în gură. Am luat o jumătate, m-am temut că nu va fi de ajuns, dar a fost perfect pentru o persoană, cu două porții de sosuri și foițe. Mniamniamniam. Deci musai dacă ajungeți la Beijing.

Nu iau și desert, că poate găsesc ceva în altă parte, în drum spre casă. La ieșirea înapoi în strada principală ochesc niște lumini multicolore pe o altă stradă laterală – și iată, nimeresc în plină piață de noapte. Foarte bine, oricum această experiență era pe listă, chiar dacă nu știam ce, unde și cum. Bifez acum – ulterior voi afla că piața de noapte Dong Hua Men e într-adevăr magnet turistic, și asta și datorită delicateselor prezentate spre ademenire frumos pe țepușe.

Se zice că în viață trebuie să le încerci pe toate. În mod clar, nu sunt de acord. Nu găsesc nici un motiv pentru care aș mânca, de bună-voie, așa ceva:

Plimbarea e însă plăcută, atmosfera dinamică și colorată.

Ies în celălalt capăt al străduței și mă regăsesc pe hartă nu de parte de piața Tian’anmen. Ia să arunc o privire și seara, să vedem cum e. Ajung în vreo 10 minute la intrarea în Orașul Interzis,

e lume multă pe trotuarul cu Mao,

dar peste drum în piață – NIMENI. Pustiu.

Uite, la asta nu m-am așteptat, mă așteptam la lumini, oameni, înghesuială, petrecere. Se pare că nici până azi Tian’anmen nu e un loc de petrecere. Poate e mai bine așa – „să nu uiți, Darie”.

Bateria aparatului foto mă lasă când ajung înapoi pe strada Wangfujing.

Eh, nu-i nimic, oricum e timpul de mers la culcare. Doar că în drum spre casă dau peste o stradă ce o văzusem pustie azi-dimineață, dar care acum e plină de viață și tarabe cu bunătăți. Hmm. Ochesc un magazin de electronice încă deschis – intru, întreb dacă au baterie înlocuitoare pentru Nikon J1, au, îmi cere 500 de yuani, zic nnah, îți dau 100 (cu gândul că nu cumpăr la prețul ăsta), scade la 400, nț, 200, zice 300, nț, 200, nici un cent mai mult, hai 250, nu, hai 230, bine, fie. Un pic mai ieftină ca pe ebay, dar nu cu mult. Mi-o desface, o bag în aparat, ies pe ușă, dau să pornesc aparatul – nu merge. Hmm. O veni descărcate? Intru înapoi, întreb prin semne – uff, scoate alta, bag în aparat, merge. Uff, bine că m-am întors și n-am așteptat să ajung acasă s-o încarc. Din cauza la tarabele astea, bine că sunt aici să le pozez, trăiască familia lor.

La 21:40 trecute-fix mă înfățișez la agenția din incinta hotelului, pentru a plăti excursia de mâine.