Uneori trebuie doar să întrebi – în mod normal, trebuia să schimbăm trenul în Aachen, apoi în Herzogenrath. Dar – mai aveam vreo oră de cheltuit prin Aachen, așa că am luat-o la întâmplare pe străzi, și am dat de stația de autobuz de unde luaseră autobuzul N. și colegii lui cu zile în urmă. Noi aveam bilet de tren nemțesc, firma de autobuze e olandeză… am hotărât să întreb totuși, mai ales că linia de tren era stricată undeva în Olanda și oricum se mergea o bucată cu autobuzul – și iată că șoferița zice exact ce speram – ”în mod normal nu, dar azi – haideți.”

Așa am ajuns în Maastricht într-o oră, în loc de cel puțin una și jumătate, adică pe la 8 seara. N., C. și V. se duc la cină, iar eu o iau pe jos să văd orașul. Hotelul lor e la vreo jumătate de oră de mers pe jos de centrul vechi, într-un complex de tip ”romexpo”, cam gol de fel. N. îmi desenează pe hartă drumul spre centru, cu niște instrucțiuni extrem de precise, astfel încât am găsit drumul aproape fără ezitare – lucru rarisim la mine.

Prima poză e în cartierul foarte liniștit de case de cărămidă prin care trec – tipic rezidențial, îmi închipui oameni care ”trăiesc bine”, au timp și idei pentru statui în formă de cai-hipopotam, perpetuum-mobile cu bilă de piatră și apă, sau mașini cu capace roz.

”Treci apoi pe lângă bolțile metalice”, zisese N., și le găsesc prompt, o continuare ciudată a unui zid cu aspect ”medieval” –

dă foarte bine.

”Ajungi apoi la podul alb” – da,

și deja gata, am ajuns în zona pitorească. Merg puțin pe faleză,

de unde ochesc un pod de piatră

ce nu s-a dărâmat.

Acolo vreau să ajung, dar mă întorc să trec podul alb

de pe care râul Meuse se vede frumeuse.

Ajuns dincolo constat că și malul de pe care am venit se vede frumeuse.

Lumina de sus e din ce în ce mai slabă, se aprind luminile de jos.

Mai ajunge însă pentru un peisaj citadin-

două.

Am ajuns și la podul de piatră,

unde un băiat și o fată priveau fermecați lumina înserării. Mda, poate în alt film, aici ei se jucau ceva pe telefon.

Pe mal, gălăgie. Mă apropii de o cârciumă în fața căreia era adunată multă lume,

dar zgomotul nu vine de la bar, ci din dreapta, de la luminițe.

Adică de la scena cuprinsă de flăcări la spectacolul ”incendiar” al unui puști ce seamănă cu Ralph Macchio în Karate Kid.

Copilul are voce, dar cântă un fel de ”pop”, sau ce-o fi, dulceag, care pe mine mă cam lasă rece – îl filmez totuși.

Îl las apoi și mă îndrept spre piața Vrijthof, care e de nerecunoscut – săptămâna trecută era plină ochi de lume la concertul lui André Rieu, acum e mare și goală. Nu se vede aici prea bine, că seara camera mea nu prea mai prestează luminozitate, mai ales în modul panoramic,

e însă ”ora albastră”, cele două catedrale (una lângă alta!) se văd frumos.

Mie mi-e foame cam de multișor, dar am prioritizat vizitarea – acum însă e vremea să văd și de stomac. Mă așez la o terasă din cealaltă piață mare, cu primăria,

dar… constat cu surprindere că bucătăria a închis la 10 – e deja 10 jum’ate, dar e sâmbătă seara, totuși! Nu-i înțeleg pe oamenii ăștia. Tot la turci e speranța, iau un kebab de la singurul restaurant care mai e deschis și mă duc la scena de pe malul apei să-l consum, unde între timp s-au schimbat actorii – o trupă din Germania cântă cover-uri, în timp ce peste oraș s-a lăsat deja noaptea.

Luminile de pe podul alb pe care trecusem mai devreme se reflectă senzațional în apă,

fac vreo mie cinci sute șase poze de pe podul de piatră pe care tocmai îl trec,

după care mă uit înapoi

și mai fac vreo mie trei sute de poze, că poate iese vreuna cumsecade – la camera mică e (și) mai multă chestie de noroc.

Drumul de întoarcere parcă e mai scurt, ca de obicei când e cunoscut, și cât ai zice ”bolți” am și ajuns la ele, de data asta frumos luminate.

Gata.