Sindromul explorish

Ce Sindromul King Kong e pe verticală (dorința de a atinge cel mai înalt punct pentru privirea panoramică), sindromul explorish e pe orizontală – dacă văd o cotitură în depărtare, vreau să văd ce e dincolo de ea. Ca de exemplu, aceasta.

NMS_3980.JPG

C. nu are astfel de probleme existențiale, așa că o las pe prosop și pornesc, ducând 3 lucruri în 2 mâini: o sticlă de apă, camera foto și telefonul (pentru panorame). Pe drum, poze peste poze, când cu aparatul,

DSC_3989.JPG

când cu telefonul.

20141230_114310.jpg

Mă bucur că se vede multele Le Morne frumos în peisaj, nu-l vedeam bine de unde avem sediul temporar (suntem pe o plajă ce pare privată, dar ne-am așezat pe nisip și n-a zis nimeni nimic). Merg, și merg, până ajung în capăt. Mă uit după colț – altă plajă.

DSC_3988.JPG

Dincolo pare a fi altă stațiune, și mai luxoasă, și încă o curbă – să mă duc până acolo? Nnah, ajunge. Dau să mă-ntorc, când văd un stol de pești în apă – repede, poză, intru în apă după ei:

NMS_4003.JPG

Ridic privirea – se vede frumos cum coralii vin până foarte aproape de mal.

20141230_114423.jpg

Buun, cale-ntoarsă. Mai pozez muntele a douășcinșpea oară, ia stai așa, să mai fac o panoramă, că apa e parcă o idee și mai albastră. Bag mâna la subțioară, unde trebuia să fie telefonul – trebuia să fie, pentru că nu e.

Am secunda aceea când mintea nu vrea să accepte ce senzorii corpului îi spun, căutând febril salvări fanteziste. Nu, nu am buzunare, deci dacă telefonul nu e nici în mâna stângă, nici în mâna dreaptă (unde sunt exclusiv sticla cu apă, respectiv camera foto), NU ARE UNDE SĂ FIE – la mine. Are unde să fie, ori pe plajă, ori în apă, ori în buzunarul cuiva. Zic eu acuma așa, dar nu-i de râs. O iau la fugă înapoi pe plajă, cu ochii cât cepele măturând stânga-dreapta. Nimic. Ajung la un ponton pe care-l ocolisem prin apă. Prin apă merg și-acum – nimic. Doar stolul cela mic de pești. Merg mai departe până la capăt, de unde am făcut cale-ntoarsă – și văd ceva lucind în apă. Logo-ul argintiu de pe husa telefonului. Uff. L-am găsit.

Apăs cu frică pe buton – merge! Asta-i bine. Telefonul zice că e rezistent la apă, poate am avut noroc. Îl clătesc repede cu apa dulce din sticlă, și mai fac odată cale-ntoarsă. Îl și închid, preventiv. Se pare deci că poza aceea cu reciful a fost ultima. Și nici n-a ieșit cine știe ce, am încercat s-o filtrez polarizant cu ochelarii de soare, și n-am acoperit tot obiectivul.

La hotel îl mai spăl o dată cu apă dulce, îl las să se usuce, apoi încerc să-l încarc. Când deschid ușița care ar trebui să-l facă etanș la portul de încărcare… rugina să dea pe-afară, nu alta. Incredibil cât de repede s-a corodat. Îl curăț ce-l curăț cu un bețișor de vată, încerc să-l încarc, pâlpâie a speranță de vreo două ori, dar apoi se stinge indicatorul. Nu se încarcă.

Noroc că bateria e aceeași cu cea din telefonul lui C., o încarc în celălalt telefon, dar asta nu e o soluție pe termen lung.

Acum e dat înapoi producătorului, dar mă îndoiesc că va fi reparat. Mda, din ciclul ”aventura de rigoare”, parcă n-am mai avut din astea în ultimele călătorii – și nici că le-am dus lipsa.

Anunțuri

2 gânduri despre “Sindromul explorish

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s