Sindromul Napoleon

Că tot vorbeam acum ceva vreme de sindroame gen OCD… se pare că am o oarece obsesie pentru eficienţă, în sensul că mă enervează timpii morţi. Să ne înţelegem – dormitul când ţi-e somn nu e timp mort. Lenevitul cu bună-ştiinţă nu e timp mort. Timp mort e atunci când aştepţi pe cineva care întârzie, fără să ai ce face între timp (dacă ai ce face, nici o problemă), sau atunci când ajungi prea devreme şi aştepţi pe cineva care vine la timp (de aia încerc să ajung mereu la fix-fix, dar calculez greşit şi întârzii), sau atunci când o acţiune banală durează mai mult decât e cazul (de exemplu, pentru că eşti neîndemânatic).

Din această din urmă situaţie cred că se trage Sindromul Napoleon: când am de înfăptuit o serie de acţiuni simple şi consecutive, acţiuni de rutină, fără valoare spirituala, sportivă, economică sau distractivă, încerc de cele mai multe ori să fac cât mai multe concomitent, pentru a reduce la minimum „timpii morţi”.

Astfel, în timp ce vorbeam la telefon cu M., spunându-i că am ajuns, să coboare pentru a lua prânzul în cauză, am deschis şi capacul portbagajului scuterului, pentru a lăsa mănuşile. Am aruncat o mănuşă, şi dat fiind că, spre deosebire de Napoleon, nu mă pot concentra la mai multe lucruri deodată, şi cum în mâna respectivă ţineam şi cheile, mi-au scăpat şi ele cu mănuşa, din greşeală. Până să îmi dau seama că mâna cealaltă e la ureche cu telefonul şi deci NU ţine capacul deschis, acesta s-a închis cu un „clac” sec.

Am încercat să-l deschid repede – prea târziu. „Clac” e sinonim cu „închis”. Cuprins de un subit acces de furie, am încercat să-l forţez. Din fericire, vocea raţiunii mi-a şoptit că „nu vrei sa poată fi forţat. atunci o poate face orice hoţ. În plus, dacă îl forţezi, îl strici, şi atunci nu îl mai poţi folosi. Lasă-l.”

L-am lăsat. Am luat prânzul cu M. şi m-am întors pe jos, gândindu-mă, din lipsă de altceva de făcut, la titlul şi conţinutul acestui articol.

Când ajung, îi povestesc lui S. ce mi s-a întâmplat. Oarecum resemnat, îi zic că mă voi duce acasă cu trenul diseară, iau cheile de rezervă, mă întorc şi repatriez Black Mamba.

La care S., cu un oftat de uşurare – „ce bine că nu ai cheile de la casă împreună cu cele de la scuter…”

Când mi-a văzut faţa cu revelaţia, oftatul de uşurare i s-a oprit în gât. Mă lovesc peste frunte: desigur, cheile sunt împreună! Ca să nu le pierd…

Oh, shit.

Au urmat 3 minute de lamentare dezlănţuită. După calmare, dialogul

„Şi n-ai chei de rezervă?”
„Ba da.”
„Dar nu-s aici, nu?”
„Nu, că le-am lăsat la celălalt servici, câteva luni de zile, cât am fost plecat. Dar le-am luat, fix săptămâna trecută…”
„Oh, shit.”

Şi cum stăteam aşa şi mă gândeam la metode de a sparge portbagajul, mă loveşte în gând întrebarea: ‘ce-ai făcut cu cheile după ce le-ai luat de dincolo?’
răspund, tot în gând: ‘erau într-un plic, le-am lăsat acasă’
‘nu, l-ai băgat în geantă, dar cred că plicul de-i ai imaginea acum în cap cum îl pui pe masă trebuie să fie altul.’
‘şi-atunci ce-am făcut?’
‘STAIAŞA!! NU MIŞCA!’

Mă uit în geantă… şi găsesc cheia. Cea scoasă săptămâna trecută din plic şi băgată în geantă. Prinsă de brelocul cu delfin de la takeda.

Una peste alta, dacă e să trag linie şi să mă uit în sus, tot „mersi” îmi vine să zic…

Reclame

7 gânduri despre “Sindromul Napoleon

  1. Explo. strikes again.:).
    Pai credeam ca Sindromul Napoleon se aplica celor care intr/adevar pot sa faca mai multe lucruri deodata.:).
    Sa vezi ce stres e cand ai in cos o apa la jumate si in fata ta e o serie de oameni cu cosurile pline, cand ai baut cafea inainte si te crezi racheta, tocmai te-a sunat un client sa mai trimiti inca o data urgent documentul ala ca nu il poate deschide, te grabesti la gara, iar tanti din fata ta tocmai cauta tacticoasa cei 10 bani rest, apoi se duce sa schimbe produsul si ia ghici, casa de marcat ramane fara hartie tocmai cand ajungi tu la rand. simti ca a murit tot timpul din lume.:)

    Apreciază

  2. Neindemanarea si neatentia :) distributiva sunt din ce in ce mai rare si sincer pe mine ma amuza atat de mult incat ma incarc din aceste patanii ale celor din jurul meu, si bineinteles, din ale mele :P.

    Nu te cunosc, si asta cred ca face intamplarea ta mai amuzanta ca imi derulez propriul film…

    Eu am patit intr-o dimineata, inainte sa ma trezesc in adevaratul sens al cuvantului, sa vorbesc cu o colega la telefon si sa-mi caut telefonul in acelasi timp….mda…

    Apreciază

  3. Il vad ca o forma de autocontrol…care pleaca de la dorinta de eficienta inspre robotizare. Nu ai senzatia ca ne inconjuram de cat mai multe aplicatii, sisteme de lucru si proceduri care ne ajuta sa devenim perfecti?

    Simt din ce ince mai mult ca neindemanarea e tratata ca o forma de slabiciune. Poate exagerez putin, dar trendul in general este sa ne descurcam cat mai bine, sa actionam cat mai eficient…masina pe care o ai te invita sa faci asta, telefonul oe care il folosesti, calculatorul de la care scrii toate mesajele astea placute de citit si dezbatut.

    Totul este menit sa se intample cat mai repede…si daca noi nu putem tine pasul? :D

    Uite, cum traficul a ramas in urma in marile capitale….pai nu te face sa te simti total ineficient?

    Am deviat putin de la subiect, poate pentru ca sindromul lui Napoleon nu prea se aplica la mine :))

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s