Go West

6 ianuarie 2010

Azi plecăm toţi din Havana. C&J o iau în sus, spre America, via Canada (reamintesc, din America nu poţi veni direct în Cuba. Mai mult, embargoul e atât de „adânc”, încât cetăţenii americani nu numai că nu au voie să importe trabuce făcute în Cuba, dar n-au voie nici să le fumeze. Nicăieri în lume!…). Noi o luăm spre Vest, şi principala întrebare e – cum?

Din ce vorbise A. la sosirea în Cuba, i s-a spus că va fi mai uşor de închiriat maşină după ce trece Revelionu; înainte era imposibil. Aşa că am sunat la firma naţională de închiriat maşini, Cubacar, iar doamna mi-a zis să mă duc la o agenţie locală. Care agenţii se găsesc la hotelurile mari din centru. Buun. Mergem la hotelul NH Plaza, coadă. A.&A. rămân acolo, eu merg mai departe, la hotel Park Plaza. Acolo nu e coadă, dar nici maşini. Mi se spune să merg la Sevilla, poate găsesc acolo. Între timp SMS de la A. că s-au dus la hotel Inglaterra. Eu mă duc la hotel Sevilla, pe Paseo del Prado, şi acolo, într-un gang, găsesc firma Havanauto. Nimeni înăuntru. Bat la uşă, între timp apare un domn înalt cu şapcă, mă-ntreabă de sănătate, zice – stai un pic. Se duce şi se întoarce cu un individ mai scund, cu burtă, descheiat la gât (îmi aduce aminte perfect de casă), care-mi zice că s-ar putea să aibă o maşină, dar mai târziu, pe la 2 (era vreo 11). Pot să rezerv? întreb. Nu. Să vin atunci şi vedem, să fie sigur că are maşina.

Între timp sună A., că vine şi el încoace. Până vine mai dibuiesc un birou Cubacar, unde nişte doamne îmi spun acelaşi lucru, să vin pe la 2 că poate apare ceva.
Vine A. şi zice că el a aranjat la Inglaterra ceva asemănător, doar că i-a dat 10 cuci omului de la închirieri, care a zis că ne-o păstrează. Asta aştepta şi descheiatul, zice A., nişte cuci. Eh, n-a avut cu cine.

La Inglaterra deadline-ul e mai devreme, pe la 1, aşa că încercăm acolo întâi. Mă duc cu A., mă prezintă omului, o să rămân eu, iar el se duce să se întâlnească cu C&J, să facă nişte reglemente financiare înainte să plece ei.

Vine ora H, mă duc la biroul respectiv, unde nişte ruşi cu feţe de ruşi tocmai închiriau o maşină (sper că nu a noastră, în gândul meu), şi aştept. Dl. Luis îmi zice să şed, cinco minutos. Şed.

Se întoarce după 5 minute, să facem actele. Deci are maşină. Buun. Carnetul şi paşaportul, vă rog. Ups. Carnetul da, paşaportul e-n rucsac, care e acasă la Sergio şi Miriam. Shit. „Staţi un pic, scrieţi restu’, că fac rost de paşaport.” „Aveţi o copie?” „Nu.” (de ţinut minte: umblat cu o copie după paşaport la purtător. Citisem, dar uitasem.) Dau să îl sun pe A., nu-l prind. Semnal slab. Dau SMS să-mi aducă paşaportul. După un timp primesc un SMS că vine. Între timp, dl Luis face restul actelor, îmi explică cât costă – cam 100 de cuci pe zi. Mda. „Pot plăti cu cardu’?” „Nu.” Deja banii noştri snt cam număraţi, iar bancomatele nu merg. Şit. Număr banii – nu-mi ajung. Îl întreb dacă pot totuşi măcar o parte. Zice bine, 300 cu cardu’, 200 cash. Uff, am scăpat. Măcar atât. „Paşaportul? Ştiţi măcar numărul?”. „Nu.” (nu ţin minte chestiile astea). Stăm.

Încerc mereu să-l sun pe A., fără succes. Luis (funcţionar tipic român, şi el cu burtă şi descheiat la cămaşă, dar de genul „cumsecade”) se tot uită la telefonul meu. Într-un târziu nu mai rezistă şi mă roagă să i-l arăt. „Ce mare e”, zice. „E vechi”, mă trezesc minţind fără să vreau. Nu ştiu de ce am făcut-o.

Într-un târziu, apare, gâfâind. Fugise, săracu’. Se aşează, facem actele, zice Luis – vreţi să puneţi 2 şoferi? Costă 3 cuci pe zi. Punem şi pe A. „Paşaportul?” Ne uităm unul la altul: e în bagaj, normal, la Sergio şi Miriam… din fericire, A. îşi ştie numărul de paşaport pe de rost. Completăm, plătim şi mergem afară să aşteptăm maşina. Avem timp de o tacla. A., mai curajos, îl întreabă cum stă treaba. Mai pe sub mustaţă (acum îmi dau seama că avea mustaţă) ne zice „trebuie să se schimbe… nu se mai poate aşa.” „E mai bine ca acum 5 ani?” „Puţiiiin mai bine. Nu destul…” Ne mai povesteşte că, de exemplu, un salar BUN de la stat e 4-500 de CUPi. Adică 20 de cuci (paritatea e 1/24). 20 de dolari pe lună, salar bun. Cu banii ăştia nu poţi să-ţi permiţi nimic. Teoretic e posibil, există telefonie mobilă, dar costă 50 de cenţi minutul în reţea, 60 de cenţi „pe fix”. N-ai cum. Internet? Acasă nu se poate (deşi Sergio are… dial-up chinuit, dar are. hmmm… ;)), iar în internet cafe costă 6 cuci pe oră. în 2 ore dai mai multe de juma’ de salariu. Călătorii în străinătate? Da, dacă 1) iei viză (care… pauză) şi 2) ai bani. De unde?, zice Luis.
În schimb, turişti vin. Anul trecut 2 milioane, anul ăsta prognoza e de 3. N-ai cum să menţii universurile astea paralele a la long, că oamenii văd, şi nu-s idioţi. Dar… e greu. Greu de schimbat. Luis crede însă că se va schimba…

Ne vine maşina, conduce A. prin Havana, că e mai experimentat, şi după un ocol inutil din greşeală pe sub tunel în partea cealaltă a oraşului, deci după ce am străbătut juma’ de Cubă în direcţia greşită, ajungem înapoi la Calle de la Luz, luăm bagajele, la revedere Sergio y Miriam, şi – GO WEST!

Care nu e aşa simplu, de ieşit din Bucureşti. O luăm pe lângă mare, care e sigur West, dar apoi… ne afundăm în cartierul de ambasade Miramar (e bine că l-am bifat, cartier cu străzi drepte şi verzi, clădiri albe frumoase, un fel de străzile cu nume de capitale din nordul Bucureştiului). De acolo e mai complicat, dar cu puţin noroc şi vreo două întrebări dăm de autostradă. Care e destul de goală, că nu merge nimeni cale de sute de kilometri la Pinar del Rio marţea; treaba se complică însă doar în preajma oraşului respectiv, cel mai mare din drum, unde traficul devine aglomerat. Cu tot felul de vehicule, de la căruţe la maşini de epocă, camioane foarte lente (unele ROMAN de aum ‘j de ani :), pietoni, biciclete, orătănii. Cea mai tare fază a fost când am văzut un TIR aşteptând cuminte după un… biciclist.

Ne rătăcim puţin în Pinar del Rio, dar ne descurcăm. Drumul se menţine aglomerat şi la ieşirea din Pinar, o grămadă de oameni pe drum, peisajul familiar al orăşelelor şi satelor mici,

IMG_2398.JPG

şi la propriu şi la figurat,

IMG_2401.JPG

cu scene

IMG_2403.JPG

şi personaje ce par cunoscute.

IMG_2396.JPG

Mergem întins, nu oprim decât pentru un sandwich din mers, că drumul e lung, şi tare am vrea, s-ajungem înainte ca soarele să apunea. După o vreme, pe măsură ce ne afundăm în Vestul Sălbatic, drumul se eliberează într-o frumoasă lumină a apusului,

DSC_7393.JPG

rămânând doar omniprezenţii vulturi (i-am văzut PESTE TOT).

DSC_7391.JPG

Ţinta e mai departe decât pare, parcă nu se mai termină drumul, trebuie să traversăm întregul parc naţional Guanahacabibes. Dar drumul e liber, şi după o mică emoţie dată de negăsirea destinaţiei în pustietate, ajungem la destinaţie, chiar la apusul soarelui.

Anunțuri

6 gânduri despre “Go West

  1. mai explorish…atat amar de zile in cuba …si din tot foiletonu’…foki-foki nu…spaga nu te-ai dumirit cand si cum trebuie…acte nu ai cand e nevoie…basca copii si nr de memorat…pai daca nu era gasca ce faceai?!?..ma intreb si eu…:)

    Apreciază

  2. sa stii ca la partea cu shpaga sunt cu tine 100%….adica sunt zero barat, complet….cand imi aduc aminte cum am picat cu dacia la rar din cauza ca nu am putut efectiv sa scot mana plina din buzunar….teribil….
    oricum e clar…apropo de asta si de mai multe….prietenii iti hranesc viata in mod aparte…

    Apreciază

  3. Nu stiu, dar mi s-a spus ca au si un „medic” printre ei, unul care vine si cerceteaza cadavrul sa vada daca-i bun de mâncat. Rezulta c-ar fi hoitari atunci, nu rapitori de gaini inocente:) Cathartes aura îi cheama (frumos nume).

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s