Trinidad, dar nu Tobago

Tot 30 Decembrie 2009 (zi lungă)

Şi-am ajuns la Trinidad de Cuba. A. mi-a zis pe SMS să mă uit după un turn galben-verde, că ei snt acolo. (merge GSM-ul în Cuba, a propos, dar lui A. (vodafone) nu-i mergea gprs, doar gsm, aşa că nu plănuiţi să primiţi emailuri, internet prin telefon şi alte vrăji). Zis şi făcut. În autogară aşteptau un rând de oameni, întâi nu m-am prins ce vor, dar apoi mi-am dat seama că oferă cazare. În spatele lor, în stânga, se vedea turnul cu pricina.

Casas particulares. O particularitate a regimului socialist cubanez. Din câte am aflat mai târziu, există proprietate privată în Cuba. Oamenii au case, terenuri. Nu toţi, dar mulţi. Desigur, nu pot să le vândă. Dar guvernul le-a dat voie, de curând, să închirieze camere la turişti. 2 camere maxim, la 2 persoane pe cameră. Pentru asta le trebuie o licenţă, foarte scumpă cică. Dar mulţi încearcă, pentru că e singura sursă de venit „convertibil” mai acătării. O cameră costă de obicei între 20 şi 35-40 de CUC pe noapte, care înseamnă din start un salar lunar peste media ţării. La Trinidad planul era să stăm la o astfel de casă particulară. Sper că au reuşit A.& A., care au venit aici alaltăieri.

O iau aşadar spre turn, împiedecându-mă de sârma din faţa oamenilor ălora care delimita parcarea (am încercat să trec pe sub ea fără să scot rucsacul, care s-a agăţat, de aproape am făcut întindere redresându-mă). Scap, şi mă întâlnesc cu A. în apropierea turnului. Bucurie.

Îmi spune că stau la o casă particulară, a cărei proprietară mi-a găsit şi mie alături. Foarte bine. Mergem pe o străduţă de genul ăsta

la una din case, doamna foarte amabilă mă duce la vecina ei 2 case mai încolo, unde las rucsacul, iau aparatul şi – la drum! Adică, la restaurant, că ne e foame. A. & A. propun să mergem la un paladar, restaurant particular la care mâncaseră în ziua precedentă şi care le plăcuse. Îi dusese acolo o jinetera, o hustleriţă din cei care te agaţă pe stradă spre a-ţi propune diverse activităţi, după care-şi iau comision. Cât de important e acest comision vom vedea un pic mai încolo. Restaurantul e într-o casă destul de dărăpănată pe dinafară, nu are nici un semn la uşă, dar înăuntru e curat, cele 4 mese fiind aşezate pe o terasă în spate. 4 mese, atât au voie. Mâncăm pe săturate nişte languste mai mari ca pumnul, care costă 10 pesos (nu mă pricep la languste, dar A.& A. zic că e ieftin).

La plecare ne acostează hastlăriţa. A. & A. zic, arătând către mine – el ştie spaniolă. Eu uit brusc toată spaniola, că se pare că situaţia e delicată. „Aţi fost la restaurant?” „Da.” „Aţi mâncat?” „Ăăă…da.” „V-a dus cineva?” „El”, zice A. şi arată spre flăcăul tatuat care mergea pe lângă noi. „Aha. Bine, la revedere.” (îi zisese gazda că dacă vine jinetera să-i spună că ne-a adus băiatul (care era fiul ei), ca să nu trebuiască să-i plătească comision şi pentru data asta. I-ar fi cerut, chiar dacă noi ne-am dus din proprie iniţiativă.

Puşi cu burta la cale, am mai avut un pic de lumină pentru plimbarea de seară şi pozat Sighişoara Cubei la început din când în când, apoi degenerând în neştire. Patrimoniu UNESCO, Trinidad nu m-a impresionat la început – case mici, cu multe grilaje, senzaţia de „dărăpănare”. Dar e un oraş care „grows on you”, cum zice americanu’, sau „it’s an acquired taste”, cum zice englezu’. Principalul punct de atracţie e Plaza Mayor, piaţa mare,

cu un părculeţ cu bănci şi palmieri, străjuită de maiestuoasa biserică

şi de-acum celebrul turn galben-verde cu ceas.

Alături sunt nişte scări

asupra cărora vom reveni.

A&A fuseseră în turnul cu ceas, am zis că vreau şi eu (evident, sindromul King Kong), dar mi-au zis să urc mâine că bate lumina mai bine. Uitându-mă în direcţia soarelui, găesc alt turn – „ce-ar fi să urcăm acolo”? Zis şi făcut. În drum trecem pe strada cu suveniruri, alături de alţi turişti,

şi eu ochesc o şapcă – ar trebui să-mi iau, că am venit fără şi aici bate soarele. Dar întâi urcăm în turnul galben fără cai, de unde se vede frumos piaţa cu palmieri,

turnul cu ceas,

dar mai ales panorama întregului oraş

(clic pentru mărire):

La coborâre

e un magazin de suveniruri

de unde se vede în curtea

bine îngrijită.

Nu îmi iau CD-uri cu muzică de aici, zic, las’ că apuc mai târziu. N-o să mai apuc.

Coborâm

şi bem o cafea/suc la o cafenea care de fapt închisese. În timp ce A&A îşi savurează licorile, eu mă reped şi cu 3 pesos îmi iau o şapcă. Exact cum îmi doream, tip militar, mai mare – singura problemă fiind că are o stea comunistă în frunte, ceea ce nu-mi place, aşa că o port invers.

Mai dăm o raită prin oraş, bucurându-ne de lumina apusului

care cade frumos pe clădiri.

Aici la tropice (suntem la 23 de grade latitudine nordică) se întunecă repede,

aşa că până să te dezmeticeşti (şi să faci dooj’ de poze la scena asta, cu setări diferite),

e noapte.

Înapoi spre casă,

la cină. Care e programată în casa particulară unde stăm. Din nou lobster mare şi bun, orez fiert, supă/garnitură de banane negre, legume (roşii, castraveţi) cam „comuniste”, tăiate pe o farfurie şi nu făcute salată, mai seci şi fără gust. În schimb fructele… mniamm. Papaya, grapefruit, portocală, banane verzi prăjite, foarte bune („plantane”). În timp ce mâncăm în curte, ne întrebăm unde or fi C. & J. Trebuiau să vină de 3 zile, din America, dar au avut peripeţii. Trebuie să vină prin Canada (că americanii au embargou asupra Cubei, n-ai voie să vii). Cei de la Air Canada facilitează obţinerea vizei la graniţă – DAR o funcţionară n-a ştiut, şi nu i-a lăsat să se urce în avion în America (!). Au trebuit să meargă la consulate să-şi facă vize (şi pentru Cuba şi pentru Canada), carele a durat. Urmau să ajungă azi, dar oare or găsi cu ce să vină la Trinidad? L-am sunat pe C., dar are telefon american, nu merge. Când ne întrebam cam a 3-a oară pe seară, iată că sună C.! Erau în Trinidad la un internet cafe. A. le dă instrucţiuni, şi curând sosesc şi ei. După o călătorie cu taxiul care a costat 180 CUC, pentru aprox. 250 km. „Mai ales transportul vă va seca la buzunare”, zice wikitravel. Va avea dreptate.

Gazda mai scoate 2 languste din pălărie, încă câte un platou de orez, legume şi fructe, încă o sticlă de vin, şi dă-i sărbătoare – grupul de comando s-a reunit în totalitate.

Anunțuri

2 gânduri despre “Trinidad, dar nu Tobago

  1. Ma intreb cât o-ti fi platit pentru cina ceea, noi ne-am prins rapid ca preturile sunt umflate rau fata de costuri. Permisul pentru casa particular e scump, am auzit de 170 si 250 pe luna, plus 400 pe an (indiferent daca ai turisti sau nu). E bine sa stii spaniola si sa negociezi la sânge taxiul. N0i am avut oferta 80 de la Cienfuegos la Havana, deci n-ar fi trebuit sa coste mai mult de 100 pana la Trinidad. Un ou oficial costa 0.15 CUP, kilul de papaya la piata intre 1.30 si 4 (Havana), deci un mic dejun de 3-4 CUC e jaf pe fata. Eu si prietena mea am stat permanent alerte.

    Apreciază

  2. nu mai stiu cat am platit, probabil destul de mult fata de costuri, cum zici, nu foarte mult fata de alte locuri. multe calcule nu ne-am facut, ca nu prea aveam de ales. taxiurile le-am luat din surse „oficiale”, nu-mi venea sa ma apuc sa negociez cu functionarii, si nici cu gazdele (oricum, nu-mi place sa negociez, iau tzepe in general in locurile astea unde trebe). desi cand gazda ilegala din episodul urmator ne-a sburat afara la 7 dimineata am incercat sa negociem discount, fara succes insa.

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s