luni, 29 noiembrie 2004, 01:38

Încercarea de a-mi exercita dreptul constituţional de a vota a degenerat într-o aventură în toată regula. Am fost cu A. si A. cu maşina, după câteva ezitări am găsit adresa pe care o primisem de la cineva de pe blog (A.). Am ezitat şi pentru că era într-un cartier de case… am descoperit că „Consulatul Onorific al României” era chiar casa unui om… Şi era încuiat. Telefonul – nu-l aveam. Ce ne facem? Dacă găsim inernet, îl putem lua de acolo, dar unde găsim internet în pustie? (eram la vreo 15 km de casă, undeva în pădurice). Perspectivele era pesimiste, căci aici lumea are internet acasă – ce le trebuie net cafe? Ziceam noi, băeţii. Noroc că A. şi-a adus aminte că am trecut pe lângă un complex de magazine, hai să încercăm acolo. Din a doua, am nimerit un net cafe korean(!), gol, dar bine utilat! Am sunat la telefon… „aici e ion şi ileana din românia, lăsaţi mesaj sau sunaţi pe mobil”. Buun. Sun pe mobil – bunăziuabunăziua, vreau să votez şi snt pe strada cutare. „o, dar de unde aveti adresa? De ce ati mers acolo?” – o voce iritată. Păi… de pe net. O, dar la adresa ambasadei scrie clar – se votează la biserica ortodoxă română!”. Grmpf, mă rog, mi-a dat adresa, care nu era departe (vreo 7 km), pe care o-am şi găsit.

O clădire mică, tip vagon, cu aspect neterminat, şi… coadă. Plin de români, mi-i recunosc după portu’ :), parcă era coadă la peşte (şi nu mai aveau Merlucius). Copii jucându-se în aşteptare pe un tobogan izolat… imagine de Bucureşti. Majoritatea, dupe accent, ardeleni. Unii, dupe cum i-am auzit, îşi găseau cu greu vorbele… amestecau cu engleza… şi plus accentu’, ziceai că nu ştiu bine rumuneşte… ciudată situaţiune, de zonă crepusculară. (Oare aşa oi vorbi şi eu cnd mă ntorc? Ăsta da coşmar, la ce l-am mai bătut la cap pe Adiţă cu gramatica, să mă fac acu de minune…)

Înăuntru, cea mai înghesuită secţie de votare pe care am văzut-o. Totul improvizat din plastic, hârtie şi carton. Afişul indicativ era o coală A4 ce stătea să se dezlipească… În schimb, era High-tech, cu tehnologia de ultimă oră în slujba omului: 2 harduri de calculator erau pe un dulap cam de 2m; între ele era proptit un băţ (ca de steag) orizontal, de carele era prins un ţol tip steag, numa’ că tot albastru, care atârna a perdea. După dulap în spatele ţolului era un pupitru micuţ unde se vota. Pe o măsuţă erau cele 3 urne, la altă măsuţă paralelă (aveai loc fix cât să te întorci) era comitetul de vot. Carele aveau nişte sticksuri şi… nişte prăjitură cu vişine, fix din care face mama, din aia cu zahăr pudră, nu cu spumă. Uoaaai, ce poftă mi s-a fecut… în drum spre casă am înşirat cu A. o sumedenie de mâncăruri româneşti… mmm… las’ că viu io acas’.

O kestie bizară: urnele s-au închis aici la 9 seara… adică 4 dimineaţa ora României, adică 7 ore DUPĂ terminarea oficială a votării… Şi imediat ne-am închipuit un dialog virtual: „alo, Bucureştiul?” „(căscat pe fundal) …da”. „câte voturi vă trebuie?” „câte aveţi?”. „200”. „Bun. Plus 5000 din oficiu, stai, ba nu, 4883 ne trebuie, atât.” „bine pa.”

Da’ vorba lui A., ne-am făcut o datorie morală. Şi distractivă pe deasupra.

Bine, că ne-am rătăcit în drum spre casă, e deja banal. Le-am zis că e din cauza mea – cu cine merg cu maşina, indiferent de naţionalitate sau maşină, tot se rătăceşte până la urmă.

Asta a fost. Turul 1. Că duminica viatoare…