Sunt în tren, cu două genți. Un loc liber, dau să mă așez. În față și în dreapta, doi bărbați cu căști în urechi și privirea în telefon. Amândoi cu barba scurtă după moda vremii, cel din dreapta cu geacă de munte și geantă de piele, cel din față în costum și pardesiu, fular înfășurat nod, după modă. Mă așez, dar rucsacul nu mă lasă să stau comod, mă ridic, îl scot, încerc să-l laș jos între picioare – ar avea loc dacă chelul bărbos din fața mea și-ar mișca piciorul un pic. Nici o mișcare. Se uită ca hipnotizat în telefon de parcă nici n-aș exista. Pun sacul în lateral, dar e pe gang, nu e bine, îl ridic din nou, mă crăcănez cât pot și-l las jos. Îl ating pe individ la picior, nu și-l trage, împing de sac și-l înghesui cumva când paarca și-a mișcat un pic piciorul.

Am geanta cealaltă pe genunchi, tableta pe geantă, scriu aceste. Aș avea loc să scriu normal dacă cel din dreapta și-ar mișca un pic mâna mai încolo. Nici o mișcare. Parcă n-aș exista. Așa că scriu cu mâna cumva peste geantă, doar cu degetul arătător. Na, că acum s-a mișcat, se uită pe geam și ”din greșeală” mi-a făcut loc mâinii să intre pe sub gaica genții să pot scrie mai repede.

Am remarcat asta mai demult, în câteva rânduri, dar abia acum s-au formulat gândurile. Pentru mine a face oamenilor loc să treacă / șadă în mijloacele de transport în comun, în public în general, e de la sine înțeles, face cumva parte din ”cei 7 ani de-acasă”. Chiar dacă prin asta îmi interferează cu spațiul privat – dacă intenția de a nu deranja e evidentă și sunt condiționați de chestii incontrolabile ca mărime, gen genți, nu-mi cade rangul să le fac loc dacă am și eu. Eventual mă încearcă o ușoară iritare internă, dar îi fac loc.

Aici nu pare a fi obicei generalizat. Oamenii se așteaptă să le respecți strict spațiul privat, de exemplu exact spațiul ocupat de corp în momentul așezării pe scaun – nici un milimetru toleranță. Dacă încalci această graniță invizibilă, ești deseori (nu întotdeauna, dar suficient de des ca să ții minte) anunțat prin imobilitatea și indisponibilitatea de a-ți face loc, că deranjezi.

Chestie de optică, particularitate culturală. Partea bună e că are drept consecință absența înghesuielii, în general – o mare realizare.
Probabil cei doi bărboși m-au acuzat în sinea lor de nesimțire, agresare a spațiului privat și perturbare a momentului zen al dimineții. Nu judec. Dau doar un răspuns ambiguu.