emotii de toamna

Vin de la Publix, micul supermarket de cartier (cam de 4 ori cât un Mega Image), de unde nu m-am putut abşine (abşine? abţine!) şi am luat nişte fructe, şi iaurt, şi lapte, şi brioşe de înmuiat în lapte (sună cunoscut? ;))… mniamm.

Dar până aici… trezirea la realitate a fost cruntă. Bă da’ ştii cum? Incredibil de cruntă. Extemporalul la Finanţe a fost pustiitor… Cu aceasta închei comentariile pe teme academice din acest loc… să nu înnebunesc părinţii de griji… sper să fi fost suficientă învăţătură de minte, şi să învăţ mai mult pe viitor… Vorba lui Hagi, noi am stricat-o, noi o dregem. Sper. Aşa că, dacă nu pomenesc nimic, înseamnă că nu e ceva atât de grav să nu poată fi reparat.

Dar a fost nasol…

Ziua Umilinţei a continuat, în varii grade. De fapt, a început de ieri, când am stat până la 3 moaptea să învăţ (no, şi la ce mi-o folosit). Apoi, extemporalul. Apoi am ateritzat la o prezentare Ernst & Young pentru studenţi (undergrad), nu pentru cei de la master… ma miram eu că nu cunosc pe nimeni. Veneau să recruteze absolvenţi, precum Andersen pe vremuri la AIESEC… ce timpuri. Aici eram ânsă precum asasinul, pardon asinul, intre oi. Citez un singur tilu de slaid: „De ce e meseria de contabil o meserie grozavă?” (Why is Accounting such a great job?). N-am rezistat până la sfârşit, am aruncat prosopul înainte de limită… Şi a fost bine, căci am ajuns acasă la timp pentru o altă umilinţă. De câtea zile mă tot ţin să duc imprimanta la reparat. După ce i-am reumplut tonerul, tot clipocea ledul respectiv. Mă duc… mă aplec… o scot din priză… o bag într-o pungă… o car preţ de 10 minute cu braţele-narmate până la magazin… şi, ca ziua să se încheie apoteotic, ghici ce avea… Nu-i scosesem nuş’ce scoci de pe toner… mustăcea turcul de la magazin… şi ce-ar mai râde Rădulescu de-ar şti… acolo la el la servere…

Daaa.. în rest, ca să închei pe o notă mai optimistă, mi-a venit cartea de Economie (altă nucă tare), are vreo 3 kg, ca si aia de finanţe, să tot citeşti la ea, băete. Sper să vină şi cea de Konta mâine, să intru în rând cu lumea. Nu de alta, dar vin examenele.

Ptiu! Am zis că nu mai vorbesc de asta. Deci – efecte ale americanizării: m-am trezit că am început să mănânc nachos. Un fel de chipsuri mexicane, care nu-mi plăceau deloc înainte. Aici se folosesc pe post de lingură, pentru smântâna şi salsa care vine cu quesadilla. Pe lângă calitatea remarcabilă că se dau moka (mă rog, incluse în preţ), mai au un avantaj faţă de lingurile şi furculiţele clasice: ţin de foame.

A propos de foame, am fost voluntariat în absenţă să organizez echipa europeană pentru seara culinară internaţională. Am încurcat-o… de unde găsesc eu carne de mici aici, sau, mai rău, sarmale?!?!? Vaaai…

Până una alta, veşti multe de la servici, schimbări importante… parcă văd, până mă întorc la patrie, o să fiu ca cosmonautul din exemplul pseudoştiinţific – cât a fost el plecat un an pe Pamânt au trecut cinci…

Vreme trece, vreme vine. Vremea a inceput sa se răcească. Un front atmosferic de presiune ridicată (sau scăzută?) a circumvoluţionat statele din sud-estul… alo, stop. Voiam să zic că şi eu m-am mirat ce frig se făcu dimineaţa şi seara. Chiar acum, când am venit în viteza bicicletei de la magazin, m-a luat cu frig – o senzaţie ce părea necunoscută pe aceste plaiuri până săptămâna trecută… A venit avenit toamna… acoperiţi-mă cu ceva… cu umbra unui examen sau mai bine… sau mai bine cu altceva…

Până una alta însă, mă aşteaptă nişte brioşe, şi lăptic. Şi o tonă de cărţi. La revedere.

Publicitate

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s