Sâmbătă, 1 iulie 2006, 10:55

Accentul englez e suprinzator de fermecator. In filme si din ce mai auzisem nu-mi placea, dar acuma, fiind printre ei, parca imi place. toata lumea vorbeste asa, mie imi suna „sofisticat”, si e nostim sa auzi orice vagabond dupe strada vorbind „engleza nobila”.

Londra. Am ajuns la 7 dimineata la Gatwick, si mi-a luat 3 ore jumate sa ajung la King’s College hostel! Cu 2 trenuri, trambaland si injurand romaneste cu voce tare la bagaje. ca-‘s grele, calca-le-ar. Uff. Bine c-am ajuns. Nasol a fost in gara Denmark Hill, unde stau, ca nu era lift, numai scari. Un individ bronzat, aratand a „baiat cool”, cu freza stilata si casti in urechi, cred ca era indian, vazandu-ma cum ma chinui shontc pe scari in sus, hop s-a repezit si mi-a dus o valiza pana sus. tare cumsecade.

Azi joaca Anglia. Cre’ ca ma odihnesc un pic (n-am dormit mai deloc in avion, am vazut 2 filme (premiera, de obicei dorm dus), si dup-aia ura in oras.

…

Londra te ia pe sus. loc deosebit de sharmant, cosmopolit, dar totusi mi s-a parut prietenos. Are aer de metropola mondiala, dar nu e atat de imprastiat ca los angelesul de exemplu. Nici atat de inghesuit ca new yorkul. e. placut. Macar in prima zi :).

Ca de obicei, daca te lauzi inainte… m-am laudat ca ma duc in oras sa vad meciul. Ash. Am adormit si am dormit 4 ore, nu m-am putut trezi. Fusul orar… M-am trezit la 4 fara 10, si la 4 era meciul angliei. Prima repriza am vazut-o in hostel, in camera cu televizor, unde au pus un proiector cat juma de perete, iar a doua intr-un bar de cartier, caci am vrut sa vad atmosfera. Am luat si eu o bere foster (mica :) si m-am asezat intr-un coltz, ca nu mai era loc.

Asa ca am vazut jucatori deosebit de inalti si subtiri, din cauza unghiului. iar cand a intrat Crouch la englezi, nu se mai termina sfoara :). Englezii au trait cu intensitate meciul,

Mi-a parut rau pentru ei ca au pierdut. si mi-a parut bine pentru portughezi. Englezii au primit infrangerea cu demnitate, nici o vociferare, nici o injuratura, doar… tristete. Discutiile au reinceput, pe un ton molcom. aualeu, ce era acasa in situatia asta!

Apoi m-am dus in oras, sa vad meciul doi. La gara mi-au zis sa merg la un ‚sport bar’. L-am gasit. foarte fain, mai ‚stilat’ ca cel de cartier, cu ecrane plate multe, peste tot. intrarea 5 lire, de care am luat o bere. Meciul franta-brazilia a fost memorabil, cu atat mai mult cu cat era o gasca de tineri francezi in bar care scandau „allez les bleus” de mama focului, si un grup mai mic de brazilieni, din care 2 erau gata-gata sa sara la bataie cu un baiat din afara barului, parte a grupului masiv de tineri care se uitau prin geam la meci :). Initial voiam sa bata franta doar ca sa aiba portugalia misiune mai usoara, dar dupa cum au jucat, francezii le-au dat lectii de fotbal brazilienilor!! Zidane a mai stralucit o data, la propriu si la figurat. Jos palaria.

Aici am simtit cu adevarat vibratia cupei mondiale. nu se compara cu nimic. aici, in orasul international, gasesti fani din toate tarile. Nici nu pot sa-mi inchipui ce e in germania. Pacat ca am avion in 5 dimineata, ca ma tenta o fuga pana la dortmund, sa traiesc semifinala germaniei acolo. Era 100$ dusintors biletul de avion. Atmosfera e nemaipomenita, toti snt conectati, toti traiesc, toti scandeaza. Baieti, fete, copii, batrani. Doar in primul bar englezesc era un batranel care statea (singurul!!!) cu spatele la ecran (!!). Mai tarziu l-am auzit spunand ca n-are habar despre ce-i vorba. Cred ca era american :P. Nu parea nici prea curios sa afle, tot ridica din umeri si se strmba. Nu mi-a placut de el, toti englejii erau fierti de meci si el facea pe desteptu’ :P. Dar n rest, toti, fratie. Me-se-riash!

Dupa meci m-am plimbat prin londra. se intuneca tarziu, pe la 10. Am vazut Marele Ben,

apoi m-am dus pe tamisa in sus pe un mal frumus, pe la London Eye

pana la Tower Bridge, care e fenomenal.

Cel mai frumos pod pe care l-am vazut vreodata. Care s-a si deschis pentru o barca

despre care mi-am dat seama ca era cu petrecerea lansarii filmului „piratii din caraibe”. Se pare ca a fost si Keira Knightley pe barca, dar nu m-a sunat sa-mi spuna, nesimtita.

Trenul de noapte l-am pierdut. asa ca am luat un autobiz

care m-a lasat undeva aproape cat de cat, si iata-ma-s. prima zi in londra a fost foarte reusita, si datorita vremii – foarte cald si soare!! Ptiu, sa n-o deochi. noapte buna.

.

Duminica, 2 iulie.

M-am trezit abia la 4 jumate duminica. dupamasa!! fusul, bata-l. Asa ca, din lipsa de timp, am hotarat sa fac turul cu autobuzul turistic astazi, si apoi sa ma decid ce si cum. A fost fain. Londra imi place tare. Mai ales pe vremea asta, cald si soare. am mancat si fish&chips. Na ca m-a parasit inspiratia. M-am cam saturat de scris. Ia sa citesc eu ziarele englezesti. Il fac praf pe Cristiano Ronaldo. Mie mi-e ciuda, ca era jucatorul meu preferat, dar a facut o treaba „romaneasca” facand lobby pe langa arbitru sa-l dea afara pe Rooney, care e colegul lui de echipa. Nu-i frumos. Chiar daca „legal” nu i se poate reprosa nimic, totusi, obrazul, baete. Pana si un roman ca mine care te placea gandeste asa. Englezii, ei au dat in clocot.

Luni, 3 iulie

Ce zi a fost azi… M-am trezit pe la 10 jumate, nici devreme, nici tarziu, oricum un progres. Nu prea stiam ce sa fac in conditiile date. Seara ma gandisem sa intreb cum e treaba cu Wimbledonul, imi dadusem seama ca se desfasoara in zilele astea. Am intrebat la gara. Mi-au zis cum sa ajung. Hai sa incerc. Tren, schimbat, ies in statie la Wimbledon. Coada la autobuz. In timp ce astept – numa’ ce-l vad pe Roger Federer!

Nici acum nu stiu daca era el sau o sosie, era ceva actiune a unui sponsor. Roger (daca era el) a stat putin, dupa care.. a aparut Cliff Richard!

Asta aproape sigur ca era el. A cantat vreo 2 cantece, cat sa nu ne plictisim de asteptat. Iaca pozna, zic, incepe bine. Poate a fost o decizie buna sa prefer asta muzeelor sau hoinaritului. Si a fost. Am ajuns la terenuri, m-a cuprins un pic de emotie – eram la WIMBLEDON!

Dupa un lung marsh in cautarea intrarii cu bilete, am gasit, mi s-a dat un bilet cu numarul… de la coada (!), cu care am mers mai departe prin controlul de securitate, si am ajuns la bilete. Un bilet pe terenul central, unde juca Hewitt, era 59 de lire. 120$. Am zis pas. Altu’ mai eftin aveti? 17 lire, pentru toate terenurile de la 3 la 19. Acesta estem. Singurii mai cunoscuti care jucau la ora aia si erau accesibili erau Jonas Bjorkman (mai joaca, de pe vremea lui Edberg!)

cu Max Mirnii, bielorusul.

Am aflat ulterior din ziare ca snt prieteni si parteneri de succes la dublu (nr. 2 mondial), dar pe teren nu s-a vazut.

Era 2-0 la seturi pentru bjorkman. Bine, zic. Se termina repede, apuc sa il vad si pe Leander Paes, indianul (alta legenda, joaca de pe vremea lui Pazvante, cred ca acum 10 ani am auzit de el).

Intre timp, sa dam o fuga la Marele Ecran care arata ce se intampla pe terenul central, 1 si 2, cele neaccesibile de aici. Hewitt conduce.

Si numa’ vad cum in josul ecranului sunt meciurile in desfasurare, de pe fiecare teren. Ma uit intr-o doara. Si vad un nume: S-M Cristea. HOPA! Romanesc! Ba nu e Cristea, e.. Cirstea – tot romanesc! Ia sa vedem, terenul 15. Fuga. S-M Cirstea (Rom) juca cu Y. Clarke (GBR)!

Am luat loc frumos in micile tribune neaglomerate (de fapt, 3 randuri de scaune), chiar langa scaunul domnisoarei Cristea. Pardon, Cirstea.

Ma, oare cum o cheama cu prenumele? Am intrebat in stanga si dreapta – nimeni nu stia. De unde o fi aparut?!? Pare foarte tanara.

Abia dupa o vreme am vazut ceva mic scris deasupra numelor. „Junior event”. Ahaa. Junioare. De-aia n-o stiu. Bine si-asa. Si da-i poze.

La un moment dat, ma uit intr-o doara in dreapta – parca auzisem romaneste. Cand colo, cine. Un pletos cu parul gri si sapca si ochelari de soare. Ilie Nastase! La 5 scaune de mine.

Englezoaica mica si durdulie castigase al 2lea set, dupa ce a noastra luase primul. 2 domni englezi batrani din ultimul rand, i-am suprins – in loc sa se uite la durdulia lor, nu aveau ochi decat pentru a noastra. Cred si eu.

Desi ei nu cred ca admirau jocul, ci alte aspecte, Sorana (parca asa il auzisem pe nea Nastase incurajand-o) presta un joc bun,

si a luat setul decisiv destul de lejer. Bine, ca eu emotii am avut, pe margine, dar a jucat bine. A fost cap de serie numarul 5. Bravo ei!

Cand a iesit a trecut la 10cm de mine, i-am zis felicitari si succes, a zambit mirata si a zis frumos multumesc (gndindu-se probabil „de unde o fi aparut si romanu’ asta” : ) si a plecat spre vestiare, escortata de un ushier. Singura. Nu tu antrenor, nimic. Si ma gandesc – bai, acum e momentu. Fuga dupa ei, o ajung, zic domnisoara Cristea (hihi), imi dati va rog un autograf. Io si copchiii de 10 ani, da’ trebe facuta si asta. „Sigur”, zice, pac, semneaza. La care eu, nu m-am putut abtine – intrebarea probabil cea mai flatanta pentru orice „vedeta”:

„cum va numiti?” :D

„ca sa va urmaresc”, am adaugat imediat. Bine, puteam s-o urmaresc si dupa numele de familie, da’ parca mi-a venit sa dau un motiv in plus fatza de „nu stiu cum te cheama, draga.. de-a cui esti?” :) „Sorana”, a confirmat, un pic mirata, si a zis din nou frumos „multumesc pentru sustinere”. Cu placere, draga, bafta si da-i inainte, sa avem ce urmari!

Multumit de rezultat, m-am intors la terenul 18, cu gandul ca-l voi vedea pe alde Leander. Cand colo, era 2-2 la seturi, Bestia Bielorusa Mirnîi nu se lasa. Dar pana la urma batranul suedez Bjorkman a smuls setul 5, si a facut si o gluma cu niste suporteri suedezi cantecaci galagiosi. Poanta? Pai, n-am inteles, era in suedeza.

A venit si nea Leander, cu Martin Damm.

Leandru pare tanar, cred ca joaca de la 5 ani, de-l stiu eu asa de demult. Talent pur-sange. Cel mai mic de pe teren, cehul cu un cap mai mare, dar s-au completat de minune. Finetzea deosebita a indianului, cu fortza cehului. Un dublu excelent, mi-au facut impresia ca joaca cu placere.

Oponentii, cel mai hazliu numit cuplu de dublu, Suk si Vik, aratau ca tatal si fiul. Au jucat destul de jalnic, cel putin in primele 2 seturi cat am stat. 6-3, 6-2 sec pentru „ai nostri”. Asa ca am plecat.

Ma gandeam sa merg in oras sa mai vad una-alta, mai o poza, o atentie, o.. cina. Ma gandeam sa mananc indieneste. Restaurante puzderie. Dau sa ies, ma mai uit o data pe tablou. Un nume imi sare in ochi, pe terenul 13. M. Navratilova. Aproape ca am zis cu voce tare: POFTIM? NAVRATILOVA? Adica cum – ACEA Navratilova? Martina? Jucatoarea al carei nume a inspirat mama celebrei campioane Martina Hingis, CARE S-A LASAT INTRE TIMP? Auzisem eu ca a revenit, dar credeam ca gata, a fost acum cativa ani. Fuga la terenul 13. Coada. Hopa, zic, o fi chiar ea. Turneu de veterane? Ash. A jucat cu niste pustoaice, pentru turneul adevarat, in echipa cu L. Huber (am crezut ca e Anke, dar nu, e una noua, tanara),

impotriva a 2 srboaice (cred) tinere si ele. Una Jankovic si inca nustiucine.

Bai frate. Joaca tanti Martina de nu-i adevarat. In primul rand ca de departe arata de 30j de ani. Ma rog, 30j si-un pic. Chiar, cati are? Peste 40 in orice caz. Fenomenala conditie fizica. Iar loviturile…

Mai da ea rateuri, am vazut-o rasufland din greu dupa ce a alergat dupa cateva loburi. Dar a pus unele, „cu mana”, ce nu s-a pomenit. Gagicile alea mici au inceput tare, 3-0, nu-si faceau probleme. Pana la 3-3, dar pana sa se dezmeticeasca, Martinica a luat setul cu 6-4. Al doilea l-au luat alea mici, si iar nu-si faceau probleme, mai ales ca au condus si in decisiv, pana la 4-2. Credeam ca tanti o sa cedeze, fizic. Bai si la 2-4 si 0-30 a inceput. Au avut si un pic de noroc, dar nu s-au mai oprit. Au luat setul cu emfaza

spre delirul publicului, inclusiv al subsemnatului. Care, dupa ce statusem undeva in randul 7 in plin soare o vreme, m-am dus in primul rand, sa fac poze de aproape. Dupa ce am stat si acolo o vreme, numai vad 2 fotografi ca se aseaza pe o bancuta chiar langa teren. Hopa. Acum ori niciodata. folosind drept ‚scuza’, sau mai bine zis camuflaj, camera foto cea mare, m-am dus si eu pe bancuta. Si acolo am ramas pana la sfarsit. La un moment dat unul din fotografi, cu ditai tunul, se aseaza langa mine. Salut, salut. Ce faci, zice. Zic, bine, frumos meci. Zice, da, da’ al naibii de greu de fotografiat. La care eu „eh..” si imi vad inainte de treaba. M-am temut un pic sa nu se sesizeze careva, ca am scos si camera mica sa filmez cateva secvente, dar n-a zis nimeni nimic. Mai inainte, la Bjorkman ma ushuisera din zona presei. aici a mers. Fain.

La sfarsit, publicul in delir. Si pe buna dreptate. O englezoaica tanara, rotunda si cu cercel in nas a insumat cu multa acuratete sentimentul general: „Martina, you rock!” Howgh.

La iesire, aud „David, David!” Nu dau atentie. Vad insa o aglomerare spontana in dreapta. Si il vad pe David.

Hasselhoff. Imbatranit, inalt, zambind cu gura pana la urechi, facand poze cu fanii :). Trag si eu un prim-plan, si valea. Ma intreb, pe cine oi mai vedea oare? Pana una alta, pe Max Mirnîi, care juca de zor la dublu mixt (!) pe un teren oarecare. Eei, nu e asa usor sa fii tenizman profesionist – 2 meciuri in aceeasi zi. Si mai incolo, iacata-i pe Leander Paes cu o fatuca necunoscuta, erau 1-1 la seturi cu 2 necunoscuti, condusi cu.. 10-9 in decisiv (!). Oare de ce n-a ajuns Paes mare, caci talent are cu carul, e ca o felina pe teren. Poate mentalul? Dar mentalul a mers, au revenit si au batut cu 12-10. apai mai stii…

Asa s-a inchis ciclul unei zile naucitoare, si nu numai din cauza caldurii naprasnice (mai ales pentru Londra).

Am iesit pe poarta, dar ma mai rodea ceva. Am luat o minge din aia mare suvenir, dar parca n-are farmec fara o semnatura de tenisman pe ea. Ma intorc, sa vad ce mai gasesc. Toate meciurile ultime abia incepusera, cu exceptia unuia, si zic hai sa stau. 2 junioare, o rusoaica ce pare a calca pe urmele Sharapovei, si o americanca. Zic, oricare din astea sper sa semneze. Si cine stie, poate intr-o zi va ajunge mare campioana. Din cate am vazut, rusoaica parca are mai multa stofa. Si intr-adevar a castigat, si a si semnat. Asa ca m-am intors cu recolta bogata de la Wimbledon.

Inca de la inceputul zilei, cand am intrat, m-am trezit… negandind ceva. NU am gandit „bai ce norocosi snt astia, vin la wimbledon in fiecare an”. Nu. Am gandit „bai ce norocos e unul ca mine, care vede asta la televizor, e vis de o viata sa vina aici macar o data. Iar cand reuseste, bucuria e incomensurabil mai intensa decat a oricarui om care vine aici regulat. Asa ca m-am bucurat, m-am bucurat pentru toate meciurile jucate cu M., A., E. si C. cu mingea de burete in fata casei, cand eu eram Chang si M. era Edberg – dat fiind ca ne placea de amandoi nu era suparare indiferent cine castiga. Pentru toate meciurile urmarite cu toata familia cu sufletul la gura dupa ‘90, cand urmaream tot ce misca sport la televizor. Pentru „clasicele” cu Agassi, Sampras, Ivanisevic, Becker, Edberg, samd, samd. in cinstea acelor ani, si acelor momente, am savurat cu toate simturile casoleta de capsuni cu frisca. Da. N-am gandit „ce norocosi snt astia”. Nu ma incearca nici cel mai mic dram de invidie fatza de cei ce pot veni aici in fiecare an. Ci de bucurie ca „am fost acolo”. Ceva ce mi-am dorit probabil mai mult decat multi oameni prezenti azi pe cele 19 terenuri de la Openul Britanic, turneul de la Wimbledon, 2006. Multumesc.

Ca toate celea, Wimbledonul pare mai spectaculos la televizor decat e in realitate. Cu toate se intampla asa, televizorul da senzatia aia de neomenesc, de „larger than life”. Dar n-a fost o dezamagire, in nici un caz. Doar bucurie.

Intors in oras, am cutreierat cu camera. Am facut poze lui Tower Bridge si Tower of London-ului in sine. N-am mai apucat sa cinez indian, plecand tarziu. Asa ca am luat neste mancare dintr-un Tesco, pe care am savurat-o acasa. Acum e timpul de somn, ca maine as fi vrut o zi plina si lunga. Sa vedem. noapte buna. e 4 si un pic aici, si deja se lumineaza. Mai sa fie. Ziua chiar e mai lunga in nord.

marti, 4 iulie 2006

Era cat pe ce sa ma vad cu H. in ultima zi, dar n-a fost sa fie. Ne vedem la Bucuresti. Ultima zi a fost ziua bisericilor, Westminster Abbey,

unde se incoroneaza regii lor din 1380 incoace (!!) – am vazut si scaunul, vechi si umil, din lemn, pe care a stat si Elisabeta 1, si 2.. impresionant, mi-a placut faza asta. Apoi King Kongul de rigoare – cel mai inalt punct din oras, am ales turnul bisericii Sf. Pavel, cu domul al doilea din lume ca marime dupa… Sf. Petru din Roma. Faina privelistea de sus, ca de obicei, cu Canary Wharf n stuff.

Apoi repede fuga la British Museum. cu trecere rapida printr-un magazin sportiv, care aveau la reduceri haine cu emblema fotbalistica a angliei. deh, au iesit din Cupa :). La British Museum am avut juma de ora, fix cat sa vad piatra Rosetta, dupa care a descifrat Champolion hieroglifele, apoi repede mumiile si inca o statuie babiloniana. Fain.

Palatul Buckingam nu putea fi ratat.

Mai mult din ratiuni de „cei 3 muschetari” decat din altele. Si am vazut si muschetari de-ai lor. Cred ca mureau de cald sub caciulile alea saracii…

Si gata. Seara, marele meci, Germania-Italia, semifinala Campionatului Mondial. Am mancat la un restaurant cochet si scump ca naiba persan, buna mancarea, combinatie intre stil arabesc si indian, si apoi m-am dus sa vad meciul cu italienii. Se stransesera pe o strada, o blocasera, scandau ca pe stadion. Inghesuiala.

Televizorul la care se uitau era minuscul, sa ca m-am uitat la prima repriza la alta cafenea, din strada, iar apoi repriza a doua m-am dus intr-un bar, sa vad si eu ca omu’ proiectat pe un intreg perete.

…
Sarbatoarea italienilor de dupa a fost pe masura, centrul Londrei transformandu-se intr-o mica Roma, cu fantana lui Eros din piata Picadilly Circus pe post de Fontana di Trevi. Au petrecut pana dimineata.

Eu m-am retras mai devreme, caci aveam avion spre casa a doua zi disdedimineata.

Spre casa… da. Si iaca asa s-au incheiat brusc Povestirile din Lumea Noua.