Chemarea Nordului (32): Cracovia, Perla Poloniei

7 august

În filmul “Terminalul”, cu Tom Hanks, el e un polonez care rămâne blocat într-un aeroport pentru că în ţara lui un grup separatist a declarat independenţa “Republicii Krakozia”. N-am înţeles faza. Krakozia? O fi vreo glumă şi nu mă prind eu. Dacă e glumă, e slabă, dacă nu e glumă, e o prostie. Mai ales având în vedere cum arată şi ce reprezintă oraşul Cracovia.

Stau la terasa “Arlekin” din Piaţa Mare, tocmai am postat însemnarea precedentă, cu Varşovia, pe net – pentru că acest oraş se pare că e “acoperit” cu internet wireless, complet, ca Estonia. Gratis. Sponsorizat de comunitatea locală, IBM, Intel şi nu mai ştiu cine. E 8 seara, soare, cald. Tocmai am comandat un cocktail de îngheţată şi fructe, după ce am “lichidat” un cremeş. Păi, e ultima seară, ne răsfăţăm. În 3 ore-mi pleacă trenu’ în lungul drum spre casă, dar asta e altă poveste, şi până să ajungem acolo mai vine asta şi încă una.

Din păcate va trebui să mă mut în curând înăuntru, că mi se termină bateria. Sau, sau poate mai stau aici să-mi mănânc îngheţata, şi apoi. Vedem.

20:30

Am mâncat îngheţata, şi am făcut o plimbare prin piaţă. Mi se strecură un oarece feeling nostalgic în pept.

Ieri, când pierdusem prosopul (vom reveni), voiam acasă – era, clar, semn că toate încep să se dărâme. Acum, că stau să plec, nu că-mi pare rău, dar am un mic sentiment de nostalgie. În ultimele fix patru săptămâni, toţi străinii ăştia pe care-i observ acum cum trec prin faţa mea, pozându-se cu turnurile, uitându-se la concertul ucraineano-polonez (vom reveni), plimbându-se cu trăsura, stând pe baza statuii cu Eminescul lor, sau pur şi simplu văzându-şi de viaţă, toţi ăştia şi mulţi alţii ca ei au făcut, cumva, parte şi din viaţa mea. Îi voi lăsa în urmă peste circa două ore. Dar până atunci, mai e oarece poveste de spus. M-am aşezat aşadar la o terasă care are lampioane aprinse electric. Am urmărit cu privirea – mă, de unde se alimentează astea? Şi am văzut firul, prelungitoarele… iar la capăt, unul liber. Hehe. Acolo m-am “conectat”, de am din nou curent. Din păcate, nu mai prind reţeaua publică wireless, şi nici nu reuşesc să sparg parola reţelei hostelului din spatele meu, aşa că probabil va trebui să mă mai opresc undeva să încarc pozele.

Până una alta, povestea cu Kraków (pronunţat “cracuv”, cu accent pe a), oraşul dragonului, începe la… Varşovia, ieri dimineaţă. Trenul era la 8 şi cinci.

Mă trezesc regulamentar pe la 7 fără ceva, dar până să mă fâţâi, până una, alta, adormit, se face 8 fără 20. Hmmm… Ce opţiuni am? Taxiu, vreo 20 de zloţi, pe care nu-i mai am. Până opreşte la bancomat, până una-alta, nu e bine. Autobuz, din “strada mare”. Face 10 min, vine cam la 10 min, costă – cât poa’ să coste. Mai am vreo 7 zloţi, ar trebui să ajungă. Sau pe jos, 25 de min. “standard”, cu bagaj… mă rog.

Plec aşadar hotărât spre staţia de autobuz. Când mă apropii de strada mare, aud un zgomot, ca de megafoane. Nu-i dau atenţie. Până văd şirul de oameni. Am crezut că nu văd bine. Tinerii pe care-i văzusem ieri în TIRuri, erau în marş pas de defilare, ocupând întreaga jumătate a străzii unde trebuia să-mi vină autobuzul. Cu poliţie în jurul lor, manifestaţie autorizată, tot. Să cad jos, dar nu-mi permitea timpul.

Mi-a luat câteva secunde să mă reculeg. Normal, nu circula nici un autobuz pe partea aia. Preţ de câteva secunde am ştiut că am pierdut trenul. Le-am zis vreo două de bine tinerilor veseli, cât erau ei de religioşi, îmi pare rău, nu m-am putut abţine, era prea de tot. Înfuriat, am zis – NU RENUNŢ. Până la capăt. Şi am luat-o pe jos spre gară. Era 8 fără 12 min. Am mers boscorodind religioşii vreo 5 minute, după care m-am uitat în sus şi mi-am cerut scuze. Una, aveam nevoie de ajutor, şi a doua, mi-am dat seama că “sus” nu era nici o vină – dacă plecam la 8 jumate cum îmi propusesem, aveam timp berechet să mărşăluiesc în linişte până la gară. Vina era numai a mea, ca de obicei… Aşa că, mai potolit, m-am concentrat asupra iuţimii paşilor şi cum să merg cât mai eficient. La prima intersecţie am zis, după o privire scurtissimă pe hartă – aaah, abia aici snt?!… după care nu m-am mai uitat pe hartă până n-am văzut Casa Scânteii în faţă, iţindu-se de după blocuri. Aici s-au dovedit utile cele 2 drumuri aparent balast de ieri, căci învăţasem cât de cât scurtăturile, astfel încât am găsit drumul printre zgârie-nori relativ uşor. Când m-am văzut în faţa Casei am avut un moment de conştienţă liniştită – îl prind. Ca apoi să am din nou îndoieli – Casa era mai mare şi mai greu de ocolit decât îmi aminteam de ieri. Poate şi cele 200kg de bagaje din spinare (nu-s decât vreo 25, dar câteodată par 225).

Am ajuns la 8 şi 3 minute la tren. L-am prins.

Aici intervine un insider tip (o să încerc să adun mai multe pe final): prosopelul magic. Am luat un prosopel minuscul, “de faţă”, pe care-l am tot timpul în rucsacul mic. Face minuni după o alergare după tren, când eşti ud leoarcă. De reţinnut.

[între timp m-am apucat că mănânc din pizza comandată, care s-a răcit. Ca să pot scrie în continuare, mănânc cu furculiţa şi cuţitul. Cuţitul normal că nu taie.]

Am dormit întins până la Cracovia. Prima informaţie logistică – biroul pentru informaţii turistice din gară e undeva pe la peronul 3. De ce fix la peronul 3, îmi scapă. Dacă ajungi de ex. la peronul 5, tre’ să cobori nişte scări, apoi să urci la peronul 3, apoi să cobori din nou la suptsol, unde e biroul cu pricina. Altfel, bine informat, vorbitor de limbi străine.

Lângă gară au ditai mallu’, aşa, ca idee.

Hostelul Flamingo abia se vede însemnat (nu au voie să pună semne mari pe clădiri istorice…). A fost declarat cel mai bun pe hostelworld.com în 2007. Într-adevăr, e fain

Camera nu e gata, aşa că las tradiţional bagajele (şi aici am mers pe versiunea “fără nici un rucsac la plimbare”, doar cu camerele legate de cingătoare, buzunarele pline cu hărţi, mâinile şi spatele liber. Plăcut, chiar dacă lipseşte confortul unui rucsac, dar cumpărături n-am făcut, aşa că…)

Rezervasem bilet la un tur al oraşului pe jos, cu ghid. M-am gândit că e un mod bun de a lua pulsul, dat fiind că aveam puţin timp, pe care nu voiam să-l petrec citind despre oraş, şi apoi să plec.

Până la 2, când era turul, mai aveam timp, aşa că primul lucru – sindromul King Kong, m-am suit în primul turn care mi-a ieşit în cale. Acesta.

Ca să am o privire de ansamblu la ce m-aşteaptă. Şi am văzut Piaţa Mare,

despre care auzisem că e cea mai mare din Europa medievală. În depărtare, Castelul Wawel, unde va trebui desigur să ajung.

Boon. Cobor, şi plec mai departe, pe lângă clădirea mare din dreapta, şi când colo – îmi dau seama că ce văzusem era doar jumătate din piaţă! Mai era o jumătate, în partea cealaltă, clădirea mare ocupând centrul!

Aşa da… Într-adevăr, e foarte mare. Acum e foarte mare :). Ghidul avea să spună că e la concurenţă cu Veneţia, fiecare zice că ei au cea mai mare, diferenţa e însă nesemnificativă.

Până să înceapă turul, mai trag câteva cadre primprejur, cu o tanti gravidă care poza :),

cu o statuie gânditoare,

cu “piaţa mică”, (cu care nu i-ar fi ruşine nici unui oraş medieval ca “piaţă mare”)

şi cu un concept nou şi “altfel” de viziti…e. Foarte inspirat, de altfel.

Apoi “bag” 2 sarmale de la tarabele din piaţă, şi constat că nu există pe lumea asta sarmale comparabile cu cele făcute de mama. Dom’le, nici letonii, nici polonezii, încearcă ei, dar degeaba, nici nu se apropie.

Începem turul. Spicuiri:

Universitatea Jagelloniană,

a doua sau a treia ca vechime din lume,

biserica universităţii, singura păstrată în barocul originar,

o expoziţie foto despre Cracovia de acum 20 de ani versus azi

l-am întrebat pe ghid de unde au avut bani pentru restaurările masive. Păi, e patrimoniu UNESCO, ceva bani de acolo, apoi UE, guvernul a dat ani la rând câteva milioane, alţi parteneri. Mă gândesc cum au reuşit, totuşi… oraşul e mare, chiar oraşul vechi, nu e restaurat tot, dar foarte multe clădiri sunt. Bani grei… ne-ar trebui şi nouă… cu totul altfel te simţi într-un oraş care arată aşa.

Să spună şi braşovenii şi sibienii… Şi încă mai e de lucru, şi la ei.

O chestie interesantă, turnurile. Din cele 41 au rămas vreo 3, au fost demolate în sec. 19, când oamenii erau orientaţi practic – ne stau în cale, demolăm. Azi se mai văd doar urme în piatră, şi o plachetă unde erau.

Clădirea episcopiei, unde cel mai important lucru e că de aici a plecat Ioan Paul al II-lea la Roma. Papă.

Acum cică e un întreg “cult JP2”, fiecare comunitate vrea cel puţin o statuie, e mare agitaţie. E, oricum, una din cele 2 mari personalităţi ale Cracoviei. El şi Copernic, Nikolaus Kopernikus, care a studiat aici 3 ani, şi care, ca anecdotă, cică nici nu vorbea poloneză. Pe vremea aia ţara aparţinea de diverşi, şi în nord de unde era el se vorbea germana…

Mai departe pe străduţe,

mai o poveste, până sus la castelul Wawel, unde e catedrala regală, unde au fost încoronaţi toţi regii Poloniei, chiar după ce s-a mutat capitala la Warszawa (normal, există rivalitate mare, varşovia e centrule eonomic, cracovia cel intelectual/cultural; adică varşovienii sunt “materialiştii”, iar cracoveţii “leneşii”.)

Catedrala e un ghiveci arhitectonic mai rar

cică cine a avut bani destui şi-a “tras” capelă aici. Un amestec de stiluri, simpatic în felul lui. Interesant, se spune că demult în locurile astea trăia un dragon. Regele Krak a fost cel care l-a omorât, dându-i să mănânce o oaie umplută cu sulf. I s-a făcut sete, a mers la Wisla să bea, iar apă cu sulf… a explodat. Ce legătură are cu biserica? Păi, la intrare sunt nişte oase mari, care se spune că ar fi de la dragon (!!). S-a făcut analiza şi cică snt nişte fosile găsite în jurul Cracoviei, un os de mamut şi unul de balenă preistorică. M-a surprins toleranţa catolicilor celor mai catolici faţă de legendele păgâne…

Lângă catedrală se află castelul regal,

unde a şest regele pe vremuri, unde austriecii ocupatori în sec 19 au făcut garnizoană.

Cel din stânga jos cu barbă e ghidul, un letonian simpatic.

A stat în Anglia câţiva ani, a lucrat în construcţii, haiduc, a călătorit, distrat, cunoscut poloneză, luat, întors la socri. Ştie engleză “de la mama ei”, cu o grămadă de fineţuri, e haios. Nu ştiu ce e cu barba, nu l-am întrebat, în schimb am întrebat cum e cu “s”-urile din limba lor. Cică “aşa se pun”, mai ales la numele proprii masculine. Letona, ca şi lituaniana, s o ramură separată a limbilor un fel de slave, dar ei îşi zic indo-europene, că nu prea au treabă cu ceilalţi slavi. Nu-i înţeleg, şi nici viceversa. Ce chestie. Intenţionez să revin asupra unor aspecte lingvistice, mai încolo.

Aici s-a terminat turul. Am mers apoi în Kazimierz, cartierul evreiesc. Înainte de război aici locuiau cam 100000 de evrei. Au rămas parcă vreo 60. În toată Polonia, din 3,5 milioane, vreo 20000.

Cartierul nu e atât de spectaculos ca cel din Vilnius, un pic mai în paragină.

Aşa că n-am stat mult, m-am întors pe strada principală din oraşul vechi

direct în piaţa mare, unde era – o cursă ciclistă!

Mai jos un filmuleţ în care cred că se pot vedea 2 ciclişti stresaţi de un ins care voia să “treacă strada” prin faţa lor, şi o tanti care chiar trece.

Iar mai jos, un slaidşou cu câteva cadre cu ciclişti.

http://picasaweb.google.com/s/c/bin/slideshow.swfN-am stat până la sfârşit, am luat-o pe strada Florianski,

spre poarta cu unul din turnurile păstrate,

şi prin ea, la barbacană, altă chestie cool.

Înapoi,

în lumina serii

la acest bar obscur

unde ghidul ne spusese că sunt clătite bune. Intru, dau dzien dobry (bună ziua), mi se răspunde amabil, apoi… mă bloghez. Meniul, în poloneză. Domnişoara blondă, nici o boabă de engleză. NICI MĂCAR “YES” SAU “NO” NU ŞTIA. Nu numai că nu ştia, dar m-a văzut că mă chinui să înţelec ce înseamnă, am şi întrebat-o – nici că i-a păsat. Nici celorlalţi de la mese. A ridicat din umeri şi şi-a văzut de treabă, lăsându-mă cu dilemele. Voiam o clătită cu ceva “sărat”, pentru cină. Prima pe listă era cu yogurtowy şi orzechami. Am întrebat ce e orzechami, mi-a răspuns, citez, “orzechami”. Cu privire impasibilă, nici duşmănoasă, nici prietenoasă – bovină. Şi a continuat să-şi facă curat pe tejghea.

Enervat, am luat, la plesneală, cu orzechami. Era nucă. Şi dulce. GRRRR. Am mâncat scrâşnind din dinţi, şi am plecat la lactobarul din colţ.

Căci au şi ei conceptul de lactobar :), şi în amintirea vremurilor de mult apuse, am intrat.
Meniul…

Doamna între 2 vârste, desigur, NICI O BOABĂ. Nu pot să cred că snt SINGURUL TURIST care a intrat vreodată în cele 2 locaţii. Imposibil. Îi doare la bască!! O întreb ce înseamnă aia, ridică din umeri şi se retrage speriată!! AAAAAH! Io nu-nţeleg ce-i cu ăştia în europa de est. o ipoteză personală, “cultura servituţii”. A lucra în servicii e perceput ca “a servi”, “a fi servitor”, care e degradant. Rar am văzut la noi, şi acum şi aici, oameni care să pară mulţumiţi că lucrează în servicii, care se simt respectaţi şi se respectă. Mutre acre, dezinteres, miserupism.

M-am enervat şi am cerut borş ucrainean, asta am înţeles din meniu. În 20 de cuvinte mi-a explicat că “nu mai avem”. Ce mai aveţi? Žurek. Žurek să fie, ciorbă tradiţională, bănuiesc. Un fel de borş foarte puţin acru, cu… salam. Aşa şi-aşa. Îl arăt unor francezi care se dădeau şi ei cu capu’ de pereţi lângă meniu. Până la urmă a apărut o copilă şi le-a tradus câte ceva. Of.

Paranteză, ca să încheiem capitolul. Azi, să-mi iau tricou. Din gară. Vreau un tricou pe care să scrie ceva în poloneză. Orice, numa’ să nu fie o prostie prea mare. Primul magazin. Întreb “ce înseamnă ce scrie aici?”
“Size?” (pronunţat “size”, nu “saiz”). “XL, L?”
“Nu mărimea, translation, ce în-seam-nă scri-sul?” (îi arăt)
“Aa.” Îmi traduce aproximativ, printre oftaturi a “ce mai vrea şi ăsta””.

Cel pe care îl vreau e doar în mărimea XXL, aşa că mă duc la chioşcul vecin. Dzien dobry, dzien dobry. O chem afară unde erau expuse, zic, “spuneţi-mi vă rog ce scrie pe tricoul ăsta. Translation.”
“Nie wie”, şi cu un ridicat din umeri panicat, dispare înainte să mai pot spune ceva. Nie wie = nu ştiu.
Am crezut că a intrat să ia un dicţionar, ceva. Nu mai iese. Intru – se aşezase la loc, citea ziarul mai departe. Nici n-a ridicat privirea.

Înfuriat, am ieşit boscorodind-o, m-am dus la cealaltă şi am luat tricoul XXL. Cică intră la apă, mi-a explicat în poloneză. Am început să înţeleg, de nervi.

Nu mă deranjează că tanti nu ştie engleză. Normal că n-a făcut la şcoală, asta e, astea au fost vremurile. Dar nici nu încearcă să ajute, asta m-a enervat. Te vede că te chinui, nici că-i pasă. “TU NU CONTEZI”. “Vrei să cumperi de la mine? Descurcă-te!”. Aaah, m-a enervat rău.

Între timp, şi cu asta închidem paranteza, acum la spartul târgului, mi se pare aproape cool naţia asta, atât de deschisă, şi atât de închisă.

Unde rămăsesem? La žurek. După žurek, înapoi în piaţă, unde am dat de cvartetul de acordeonişti. Din păcate, mi s-a terminat bateria, că i-aş fi înregistrat mai mult:

În Piaţa Mare se întâmplă o grămadă de chestii, multe în acelaşi timp, că deh, e loc. Pe jum’ate de piaţă se desfăşura un fel de festival polonezo-ucrainean – o scenă pe care se produceau diverşi. Seara a venit rândul unei formaţii din Ucraina. Un nene cu nişte copii/tineri. Ţambale, viori, frumos. Muzica slavă are o magie a ei. Nu mai aveam baterie, aşa că nu i-am filmat. I-am pozat doar.

Se făcuse întuneric, timp de încă o tură prin piaţa mare.

În partea cealaltă, în sunet de tobe, începuseră dansatorii cu flăcări.

Cu aceasta, la culcare. Ca impresie de ansamblu, Cracovia a depăşit şi ea aşteptările. Deşi nu e renovat ca Praga, mai găsindu-se case gri chiar şi în centru,

are un farmec aparte, mai ales datorită formidabilei Pieţe Mari, care o scoate clar în faţă în rândul oraşelor medievale europene. Spre deosebire de Varşovia, oraşul nu a fost afectat deloc de război! Asta probabil pentru că nemţii au stabilit aici cartierul general de “supervizare” a părţii Poloniei cucerite de ei. Cică au minat oraşul, pentru a-l face una cu pământul la plecare, dar, nu se ştie de ce, “butonul nu s-a apăsat”. Cu toate acestea, asta nu a ajutat prea mult la spălarea imaginii respectivului guvernator, şi în următoarea însemnare se va vedea de ce.

Până una alta, la hostel, înainte de culcare, dau să fac duş – nu găsesc prosopul în rucsac. Shit, îmi aduc aminte că-l pusesem pe pat la uscat, dar nu-mi aduc aminte să-l fi pus în bagaj. Of… începe să se destrame totul, să pierd lucruri unul câte unul. Semne că e timpul întoarcerii acasă. Am cerut un prosop de la hostel, şi am scris hostelului din Varşovia că am uitat prosopul şi-i rog să mi-l trimită la adresa cutare. Penntru că nu era orice fel de prosop, ci din ăla subţire, uşor, foarte rapid uscător, făcut pentru călătorit.

A doua zi dimineaţa, mă uit într-o doară şi în compartimentul de jos al rucsacului, şi… găsesc prosopul. Nu-mi aduc aminte când l-am pus acolo – poate e şi ăsta un semn de întoarcere… Dar înainte de asta, mai e ceva de făcut azi. Despre asta însă, în însemnarea următoare – aici doar despre dupămasă, când am revenit în Cracovia, şi am urcat în turnul bisericii, că trebuia văzut de sus

Am stat până a cântat trompetistu’. Îl auzisem şi ieri – la fiecare oră, un trompetist cântă o melodie întreruptă, în cele 4 zări.

Un trompetist adevărat

Melodia e şi genericul de “ora exactă” la Radio Polonia. E întreruptă pentru că legenda spune că în timp ce anunţa invazia tătarilor din 1241 (cunoaştem invazia aia), a fost killerit în mijlocul melodiei.

Azi e o echipă de trompetişti care asigură fenomenul. Poţi să le iei autograf :).

Apoi am intrat în biserică. Impresionant.

Stând şi admirând arhitectura, mi-a venit un gând, brusc: oare dacă i-ar fi supus proiectul bisericii ăsteia, şi a multor altora asemănătoare, aprobării lui Iisus însuşi, ce ar fi zis? L-ar fi aprobat oare?…

Mai departe a fost doar relaxare în piaţa mare. M-am plimbat,

vizionat nişte rap polonez pe scena polonezo-ucraineană,

aşezat,

scris (o parte din cele de mai sus), mâncat îngheţata menţionată mai sus, iar plimbat, apoi mers la hotel, pregătit tacticos bagajul, pornit spre gară, relaxat.

Atât de relaxat, încât am pierdut trenul.

2 gânduri despre “Chemarea Nordului (32): Cracovia, Perla Poloniei

  1. Am intrat in acelasi lactobar impreuna cu colega din Armenia si ne-am luat amandoua zdrzegrzghzuryely… or smth. Era ieftin. Putea fi vreun bors stricat. Am avut noroc. Era un fel de tocana de cartofi cu carne. :)

    Apreciază

  2. :D Da, nu e gulma buna, dar a fi drept (my most hilarious grammatical mistake so far?), niciodata au identificat el ca polonez :-) El a fost din tara imaginara. Cred ca el a bazat peexperiente a unui omului din Iran la Paris (Charles de Gaulle aeroport).

    All I can say about the first 2 photos is: WOW!

    Oh, you found a statue of Eminescu in Cracovia too?!!!

    Printre toate foarte bune pozele, aceste sunt cele mai frumose: arcul din Universitatea Jagelloniană, piata cu macar, fata pe minge, calarete (actually horse-cart/hack drivers..the females…but cant think of the right word), biserica universitatii, catedrala „ghiveci”, poarta barbacanalui, seconda printre spectacolul focului, seconda printre „King Kong”, si trompetist. Si interior bisericii albastra aura.

    Printre biciclisti: 3149, 3160, 3165 – awesome!

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s