De la Verdun am mers direct la Etoges, unde A&A urmau să stea în frumosul chateau transformat în hotel,

unde însă n-am găsit camere libere. Şi nici la următoarele 5 hoteluri la care am sunat. Abia la al şaselea am găsit o cămăruţă pentru 2 nopţi, cu 36 de euroi bucata. Hotel Place în Montmort-Lucy, din seria Logis de France. Pentru scopul în cauză a corespuns – n-aveam de gând să petrec acolo mai mult de cele câteva ore de somn.

După rezolvarea problemelor administrative am pornit spre Reims. Deja eram în Champagne, care arată cam aşa:

I-am zis lui Jane în parcarea de la catedrală, bănuiam că acolo trebuie să fie punctul de interes major. Când am ieşit am luat-o însă bineînţeles în direcţie opusă, dând peste o stradă în construcţie, foarte foarte albă:

Abia după ce am schimbat setarea la aparat i-a venit culoarea în obraji:

Reimsul este deci străbătut de un megaşantier, pe care va circula un tramvai, cândva. Până atunci, am trecut pe lângă oficiul turistic, aflat într-o clădire foarte medievală,

şi am văzut-o.

De departe cel mai important edificiu din Reims, catedrala gotică

e locul unde s-au încoronat majoritatea regilor Franţei, de la botezul lui Clovis de pe la 1200 toamna.

Pe cât de alambicată e la exterior,

pe atât de auster e interiorul.

Mă rog, aşa e acum, cine ştie acum sute de ani în ce culori vii o fi fost vopsită. Din acea splendoare a rămas doar cea a vitraliilor; pe cele de la uşă le-am observat abia după ce am ajuns în faţă şi m-am întors,

dar mai sunt şi altele:

În faţă snt amestecate vitralii vechi şi noi; multe au fost afectate de primul război mondial, aşa că pentru refacere s-a apelat la diverşi artişti moderni, dintre care se pare cel mai cunoscut e Chagall:

Când să ies, atenţia mi-a fost atrasă de o rază de soare care pătrundea pe la intrare, cu un efect optic fain,

ca şi cel al lumânărilor.

Afară, când să plec, soarele care stătea să apună s-a mai uitat o dată înapoi, şi nu mi-a venit să plec pe aşa lumină,

îndeletnicindu-mă cu privit

şi pozat diverse detalii,

în timp ce la telefon mi se spunea din diferite surse nu cumva să mă îmbrac în galben (eram în galben).
Am plecat abia când se apropia ora meciului, pe care l-am văzut pe strada pietonală

la una din terasele astea.

Au venit şi A&A, a fost frumos. Am găsit un loc bun la un irish bar; dintr-un meci văzut la terasă nu reţii mare lucru în afară de atmosferă, dar asta a fost şi ideea. Printre picături mi-am dat seama că ne cam călăreau francezii, dar la sfârşit mă distrau trecătorii care vedeau rezultatul şi ziceau câte-un „olalalalalala” în trecere. „Olala” zisesem şi eu, la catedrala lor.