„Numele meu este Skadarlija sau Skadarska Ulica, cum preferaţi. Nu sunt un bulevard. Nu sunt stradă centrală, nu sunt nici autostradă. Sunt o stradă simplă, abruptă, unduită şi prost pavată în inima Belgradului.

Şi asta ar fi tot ce s-ar putea spune despre mine dacă nu aş avea trecutul boem şi nu aş avea acoperişurile dărăpănate, scaunele rahitice şi un şanţ deschis.

Oaspeţii mei au fost mereu faimoşi oameni de litere. Primii au fost actorii, poeţii, regizorii şi scriitori belgrădeni. Am găzduit şi miniştri şi onorabili guvernanţi; dar şi şelari, vânzători de boza, proprietari de kebaberii, elevi chiulangii şi profesori. Toţi au cântat şi au petrecut sub acoperişurile mele şi pe pavajul meu de piatră.

Şi apoi, dintr-o dată, am fost înconjurată de un oraş mare, zgomotos, cu milioane de oameni. S-au construit străzi noi, pavate corespunzător, cu conace impunătoare. Din fericire, eu am fost ori uitată sau ignorată.

Inamicii mei au construit nişte clădiri masive şi urâte pe laturile mele pentru a mă nenoroci. Dar prietenii mei şi cei apropiaţi mie au luptat să mă păstreze şi să salveze măcar o parte din spiritul şi vechea-mi glorie.

Ei ştiu foarte bine că sunt o sursă inepuizabilă de bucurie şi nebunie umană, şi le sunt sincer recunoscătoare pentru bunătatea lor.”

Textul de mai sus e luat de pe afişul de la intrarea pe strada Skadarska (de la „Skadar”, numele sârbesc al oraşului albanez Shkodra – eheei, Shkodra, we meet again).

Afişul conţine şi nişte indicaţii ale distanţei până la puncte mai mult sau mai puţin apropiate. Mi-a plăcut indicatorul care arată în sus:

M-am oprit aici la o terasă pentru desert, la lumina lumânării.

În faţa terasei era un domn pe la vreo 50 de ani, bine îmbrăcat, al cărui job era să… întrebe ospătarul dacă mai sunt locuri. Mi-a creat o senzaţie amestecată de milă şi enervare – pe de o parte, mi-era milă de el, îmi închipuiam familia lui, el lucrând peste zi undeva, seara îmbrăcând helanca neagră şi postându-se în faţa terasei; pe de altă parte m-a enervat inflexibilitatea – „staţi să întreb şeful” – deşi erau mese libere, dar vezi-Doamne eram un singur client, ar fi preferat mai mulţi. De asemenea, am ghicit o duritate de bodyguard „tip gorilă” în el. Mda. Până la urmă am şezut la o masă chiar bine plasată la stradă, dar din meniu nu m-au tentat decât clătitele, „industriale”, nimic deosebit. Atmosfera însă, deosebită. Chiar după ce am terminat eu au început lăutarii – dar nu tânguit ca la noi, ci pe mai multe voci cristaline, foarte frumos. M-am mai învârtit un pic prin zonă ca să-i ascult,

am vrut să-i şi filmez, dar mi s-a terminat bateria fix atunci:

(în imagine se vede puţin şi paznicul de care vorbeam).

Şi-am plecat mai departe, nu înainte de a observa acest semn

şi de a slobozi o spurcăciune la adresa primarilor bucureşteni, care nu vor nici în ruptul capului să facă o zonă pietonală în centrul vechi. Mi-ar plăcea să văd un panou cu un text asemănător cu cel de mai sus pe strada Lipscani, sora uliţei Skadarska.