Dau să mă aşez pe al doilea rând de scaune din primul vagon în care am urcat hodoronc-tronc cu clăparii în picioare şi schiurile în mână, dar – „parcă lipsește ceva din cadru. …BEȚELE! Au rămas în celălalt tren!!”

Repede, jos din tren, tronc tronc cu clăparii pe scări, treci pe sub peron, uuunde era vagonul? aha, parcă am coborât în pantă, nu pe scările din stânga, deci la dreapta, fuga sus, e un tren pe șina 9, o fi același? Mă urc (dacă pleacă?), o fi ăsta vagonul? Mult nu am de ales, intru în compartiment, parcă nu arăta așa… mă uit sus la bagaje, văd un cap de băț. Uff, noroc că şezusem la marginea vagonului! Le înșfac, mă retrag stângaci cu spatele, lovesc schiurile de tocul uşii, reuşesc să ies totuşi din a doua încercare, jos din tren, în jos pe pantă, tronc tronc în sus pe scări, sus în celălalt tren, pleacă.

Uff. Nu mă mai duc cu trenul la schi. Eram gata de plecare în mașină, dar am zis hai să-l sun pe C., să văd dacă au mers şi ei sau au stat acasă, pe ceaţa asta deasă. Mi-a zis că a ajuns pe la 10 jumate (era 11 cand am sunat) si a luat unul din ultimele locuri de parcare, posibil să închidă stațiunea… ar fi mai bine cu trenul.

Așa că am luat trenul, ceea ce a fost bine, nu numai pentru peisajele

de pe parcurs,

dar într-adevăr probabil nu mai găseam loc de parcare. Hiba e că a trebuit să schimb de două ori, incomod și… periculos pentru bețe.

A fost bine că s-a terminat cu bine, fain că am ajuns în sfârșit la zăpadă cu C.,

am făcut vreo câteva ture, cam înțepenite oasele și mușchii, într-un fel a fost bine că am avut doar juma’ de zi.

Imaginea zilei a fost cea cu fanfara așteptând la telescaun cu… tuba.

Aşa a început sezonul de schi.