Dileme în roşu-galben-negru

Duminică am zis să încerc ceva mai departe și poate mai puțin aglomerat, m-am hotărât dimineața pentru Andermatt, scria că au zăpară ”pulbere” de 3m. Au doar două pârtii roșii (dificultate medie, de nivelul meu adica), una neagră (dificila) bifurcată și una galbenă (dificila si netasată).

Urc cu cabina până sus la 2900m, plănuiesc să cobor pârtia roșie lungă ș-apoi om vedea. Pentru a coborî de la cabină e o bucată comună pentru toate pârtiile, merg pe ea o vreme, zăpada e foarte bună, doar că – nu văd soarele de pe ”pârtia soarelui”. Pe la jumătatea ei mi-am dat seama că sunt de fapt pe una din pârtiile negre. Buună treabă, ce bine că voiam ceva mai ușor, mai ales că eram neîncălzit… Dar a mers foarte bine, cu zăpadă pulver chiar și pârtiile mai abrupte sunt navigabile.

Pe lângă că a fost plăcută, coborârea de debut pe pârtia neagră mi-a dat încredere, și o idee. În condițiile date, cu zăpadă fină afânată, pârtia galbenă netasată trebuie să fie o plăcere.

Hmm…
”Nu ești pregătit, e abia a doua zi de schi”.
”Nu te duce singur, lasă pe altădată când mai ești cu cineva.”
”E mai abruptă decât pare”.
”Iar te mănâncă-n…, stai cuminte pe pârtia roșie și vezi-ți de treabă.”

dar…

”Schiatul merge surprinzător de bine, parcă e mai controlat ca altădată”.
”Acum e momentul – zăpadă mai bună ca asta poate n-o să mai prind anul ăsta, că abia a nins, până săptămâna viitoare va îngheța.”
”Dacă mai sunt cu alții e complicat, poate nu vor, poate cine știe. Acum pot să-mi fac programul cum vreau.”
”Farmecul schiului de fapt e în afara pârtiei, prin zăpadă afânată, acolo te simți în mijlocul naturii. Terenul variat face fiecare curbă unică, interesantă.”
”Despre pârtia roșie n-am ce povesti.”
”M-aș simți foarte bine după reușită, ar fi o satisfacţie cu pompă endorfinică.”

„…Mda, DACĂ reușești. Dacă te prăbușești și-ți sucești ceva? Singur pe munte, că uite că nu mai e nimeni?! Atunci cum o să te simți?”

Și tot așa. Spaimele și temerile pe linie preponderent părintească, avântul și nevoia de a-mi depăși limitele pe linie personală. Ce e de făcut?

E ora două. Am coborât de încă 2 ori pe pârtia roșie, merge binișor, dar încep să simt oboseala, și azi-dimineață n-am mâncat decât un fruct kaki – hrănitor, dar l-am digerat de mult.

Când vrei să rezolvi o problemă constructiv, de multe ori ajută s-o împarți pe bucăți. Şi e o bucată de pârtie galbenă, netasată, chiar la finalul pârtiei roșii, ca o mică variantă. Foarte scurtă, m-am dat pe ea și când am fost anul trecut cu M. aici. O voi încerca la următoarea coborâre, să vedem cum se prezintă.

Zis și făcut – cotesc la dreapta, hmm, e cam îngustă, dar – zăpada e prietenoasă, merge. Cobor încet, precaut, mă dezechilibrez de câteva ori dar nu grav, ajung bine jos. Hotărârea e pe jumătate luată: dau mușchilor o pauză, mănânc și beau ceva pentru reenergizare, apoi încă o ”roșie” și la sfârșit galbena, continuată jos pe neagră până în stațiune.

Oferta culinară la Andermatt e limitată la supă din plic, sandwich cu pâine prăjită, șuncă și brânză și ceva cârnați. Zic pas la cârnaţi, dar supa şi sendvişul pică foarte bine, rezolv rapid și hai la telecabină.

Cum mă așteptam, după pauză mișcările sunt mai greoaie, e bine că m-am dus disciplinat pe pârtia roșie întâi, cum mi-am propus (deşi în sinea mea ardeam de nerăbdare pentru cealaltă); de pe la jumătatea coborârii picioarele și-au revenit. Gata, am decis – sus și la dreapta (și acum era s-o cotesc greșit, dar invers, din automatism, la stânga spre roșie). Neagra de început e în continuare surprinzător de lejeră, ajung la locul de unde pleacă galbena. ”Netasat” nu înseamnă ”nemarcat”, au pus bețe pe mijloc, să arate direcția, să nu te rătăcești. Suntem pe ghețar, dar nu cred că e pericol de crăpături – una că zăpada are 3 metri, a doua că n-am de gând să mă abat de la marcaj, și n-ar fi pus marcaj pe crăpături, a treia că tot muntele e crestat de urme de schiuri și snouboarde. E o pârtie galbenă ”sigură”, nu sunt nici prăpăstii, doar ceva stânci din loc în loc – dar ai loc.

Mă opresc puțin, mă uit în jos – e cam abrupt; mă ajută însă faptul că un om a luat-o înainte, îl văd cum slalomează – și pornesc. Zăpada e fină, afânată, deși de la urmele de schiuri pare mai dură – pârtia fiind însă pe partea cu umbră, nu s-a topit ca să înghețe la loc. E moale, plăcută, scoate scrâșnetul acela gros al zăpezii ”nesupuse”, care nu se compară cu zgâriatul metalic al canturilor pe pârtiile tasate.

Merg încet, mă opresc des să absorb priveliștea și situația prin toate simțurile. Mogâldeața dinaintea mea se oprește și ea din când în când – doar noi suntem pe toată pârtia, pe tot muntele. E copleșitor de frumos. Pentru o clipă mă simt ”regele muntelui”, în următoarea conştientizez măreția-i și micimea-mi. ”Humbling” e cuvântul englezesc pe care nu știu să-l traduc. „Care te îndeamnă la modestie”. Nu fac nici o poză – ar fi doar pentru ca să mă laud aici, și nu-mi vine. Nu vreau să ”stric karma”, la urma urmei sunt abia la jumătatea pistei. Grijă mare în continuare, la fiecare curbă. Constat două lucruri: unu, în continuare nu am tehnică de ”off-piste” – probabil corpul nu mă ajută să fac acele salturi la curbe, sau măcar să țin schiurile îndreptate în sus, cum m-a învățat M. mai an. Doi, pe zăpada asta și panta asta (abruptă, dar nu verticală, alternând cu porțiuni line), ”merge și-așa”. Aș ocoli pârtia aceasta săptămâna viitoare, de exemplu, când urmele schiurilor vor fi înghețat transformându-se în șanțuri- dar acum e de vis.

Cu timpul, observ cum piciorul stâng începe să ignore comenzile. Curbele la stânga, pe dreptul adică, merg cum merg; cele la dreapta devin tot mai la voia întâmplării. Dar – pârtia e exact suficient de lungă cât să fie loc de savurat, dar suficient de scurtă ca să ajung jos înainte de a obosi în mod periculos. Iar mai departe n-am emoții coborând pe neagra care duce în stațiune – singura alternativă la telecabină – chiar dacă pe alocuri s-a format un pic de gheață. Faza e – nu-mi mai e frică. A rămas precauția, dar e o diferență, simt că s-a îmbunătățit capacitatea de controlul asupra traiectoriei, sunt mai rare momentele în care tai pârtia necontrolat într-o direcție sau cealaltă. Merg în continuare încet, apar și alți participanți la trafic, dar ajung fără incidente la un loc deasupra satului unde musai să opresc pentru ceva poze.

IMG-20120115-00068.jpg


Unul din motivele pentru care (mi-)am povestit această mică și poate pentru alții banală experiență sunt concluziile trase. Am trecut prin tot felul de stări destul de puternice emoțional pe parcursul conturării deciziei, a fost o ”luptă” între atracția magnetică a ”aventurii” pe pista galbenă și girofarurile de avertizare aprinse în minte, multe induse, altele din experienţă.

Am încercat să mă pun în piele de părinte cu copil aflat în această situație și dilemă – ce aş fi spus/gândit?

Păi aș fi spus cam așa: Mă copile, în primul rând, sunt două scenarii pentru astfel de situații. Primul e scenariul zen – ești suficient de mulțumit și confortabil în pielea ta încât să n-ai nevoie de adrenalină în plus, să stai adică pe pârtia roșie, să te bucuri de ea, conștient că n-ai nimic de demonstrat, nimănui, nici măcar ție. Acest scenariu ar face un părinte fericit.

Dacă însă ai nevoie, din varii motive, de o anumită doză de neprevăzut, de pericol, de îndrăzneală, de ieșire din norme – păi atunci… acceptă această nevoie. Conștientizează care sunt cauzele probabile – dorința de a face ceva ieșit din comun, de a ”avea ce povesti” atestă și că nu ești confortabil cu ceea ce ești, că simți nevoia să-ți demonstrezi ceva, că poți fi mai interesant decât te percepi. (paranteză: sunt, oare, ”eroii” oameni fundamental neîncrezători în propriile forțe, care mereu au simțit nevoia să depășească limite, să-și demonstreze sieși și altora ceva? Oameni ”neîmpăcați” cu propria persoană?).

Dacă această conștientizare a propriei „neîmpliniri” te calmează, în acelaşi timp ajutându-te să depăşeşti momentul, să ”let it go” – atunci stai în banca ta, respectiv pe pârtia roșie, și bucură-te de nou-dobândita înțelepciune.

Dacă nici această conștientizare nu te linişteşte, și știi că îți vei reproșa mereu că ”nici măcar n-ai încercat”, atunci – du-te. Dar înainte de a te duce, încearcă să minimizezi riscurile controlabile. Adică nu te du obosit și nemâncat pe pârtia galbenă, ia o pauză înainte. După pauză mai fă o tură de redezmorțire pe pârtia roșie. Scrutează terenul cu atenție înainte, vezi dacă e vreun pericol vizibil. Mergi încet, cu grijă, nu te avânta, nu deveni arogant (neatent) dacă îți ies chestii. Stai mereu concentrat.

Și apoi – povestește, na, dacă asta te face fericit. Poate cu timpul vei simți mai puțin nevoia de pârtii galbene.

”Adică cum”, va zice copilu, ”să nu încerc niciodată să-mi depășesc limitele, să mă plafonez? Să nu mă îmbunătățesc, să nu învăț nimic? Asta vrei?”
”Nicidecum. Ci să-ți depășești limitele în planuri mai puțin periculoase. Intelectual, de exemplu. Sau sportiv, dar fără să-ți pui sănătatea sau viața în pericol”.
”Dar fără pericol nu e interesant !”
”Dacă ești zen, nu vei simți nevoia să fii interesant, îți vei fi suficient, vei fi relaxat. Iar asta în sine te va face interesant.”

…sau nu.

Reclame

2 gânduri despre “Dileme în roşu-galben-negru

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s