Aveam așteptări scăzute de la Saint-Tropez, îmi închipuiam că e un amestesc kitschos de oameni bogați și turiști lacomi care se uită în gura lor.

Așa și este, doar că – chiar și așa, m-a cucerit. Am ajuns în oraș în plină Oră Albastră; drumul de la hotelul Ermitage până la faleză trece fix prin orașul vechi, cu străzi înguste provensale luminate de felinare, dar m-am grăbit la mare să prind culorile cerului scăldând iahturile. Citisem doar atât pe tripadvisor, că în port stau iahturi aliniate, iar oamenii stau la terase și trec pe promenadă să le vadă, și pe oamenii din ele cum petrec. Nu mă gândeam eu că petrec chiar în văzul lumii gură-cască, dar… așa e. Unii trec, alții petrec, într-un amalgam de bogăție, lux, exhibiționism, voyeurism și turism cum nu am mai văzut. Nici măcar la Monte Carlo nu e aglomerația asta de senzații pe un spațiu atât de mic. Totul pe fundalul unui oraș vechi încântător, care „cade” pe malul destul de abrupt până în port.

M-am plimbat și eu pe lângă bărci, căutând pentru poze petice de cer colorat, până s-a întunecat. Terasele îmi închipui că au mâncare „turistică”, așa că pornesc întâi pe faleză până în capăt, să știm o treabă, apoi prin orașul vechi la plimbare și eventual mâncare. Mă fură peisajul și, până să mă hotărăsc unde mă așez se face ora 23, iar bucătăriile închid. Ei fir-ați voi de râs. „Unde mai găsesc de mâncare?” „Au place des Lices, sau la terase pe faleză”. Nu știu unde-i place des Lices, așa că mă întorc vrând-nevrând la faleză, mă așez la o terasă, comand o salată Nicoise și fac filmulețul de început pentru documentarul cinematografic din postul precedent.

Nici acum nu-mi vine să cred cum stau acei oameni și petrec pe iahturi, la 5 metri de o mare de gură-cască. Mi se pare penibil, dar… accept fenomenul, ca pe o ciudățenie culturală.

După masă o iau înapoi spre hotel pe străduțele care se golesc, gândindu-mă cu mirare că nu m-așteptam să-mi placă atât de mult la Saint-Tropez. Ce bine c-am venit.