miercuri, 25 mai 2005, 19:07

la airoport. S-o luăm în ordine invers cronologică? Binee… gata, plec. Nu a fost simplu (cum era şi de aşteptat…). aseară am împachetat de pe la 6 dupămasa până dimineaţa la 3 jumate. insuficient. Am adormit claie peste grămadă pe pat, covrigat pe juma de plapumă, acoperit cu un cearşaf… a fost greu. De sortat. Hopa. Boarding. La revedere.

vineri, 27 mai 2005, 00:25

Finala ligii campionilor la eurosport. Chiar ma gndeam… nu poate fi 0-0 intre echipele astea… cand, in secunda 54, Maldini dă gol!!! Se anunţă un meci de meci, nu ştiu cât o să apuc să scriu… poate în pauză.

vineri, 27 mai 2005, 02:06

ce meci! CE MECI! 3-0 pentru Milan la pauză, Liverpool dă 3 goluri în 6 minute în repriza a doua şi câştigă la 11m… legendar… n-am cuvinte.

Asta a însemnat desigur că n-am apucat să scriu… şi e trziu… ar trebui să mă duc la nani.

Da’ dacă nu scriu acum, cine ştie când mai apuc.

Unde am rămas… a, da, plecarea. Am împachetat până în ultimul minut, dar am reuşit să las camera goală… la ora 3. Suzanne a venit prompt (ca niciodată! :) la 2:30 să mă ducă la aeroport.. aveam avion la 17:25, am plecat deci la 3… cam trziu… şi am dat de trafic greu. Greu… am făcut 1 oră în loc de 20 minute până la aeroport… noroc că aveam cele 2 valize imense, plus rucsacul şi aia mică… nu puteam să le duc pe toate, aşa că Malini şi Navjit au venit cu mine. Dau să fac check-inul automat, nu găsea codul aeroportului din Zurich. Evident, căci era doar pentru plecări domestice… am plecat spre secţiunea internaţională… Şi am dat de o coadă… coadăă… lungă de vreo 3 ore, am auzit pe cineva!!! Nici dacă plecam la timp nu ajungeam… panică. Ce să facem? L-am lăsat pe Navjit cu bagajele şi am plecat să caut loc cu legare la internet, să iau numărul celor de la firmă, poate mă ajutau ei… cât timp se deschidea leptopul, îl văd pe Navjit venind pe lângă coadă, cu valizele. Zice, ţine-te dupe ăla! Era unu’ care striga Zurich şi Mexico City, dupe mine! Şi am tulit-o dupe el… ne-a colectat pe toţi şi ne-a dus la nişte ghişee speciale. Stau la coadă, dau paşaportul, îl scanează, nu mergea. Eu, calm, făceam conversaţie, că ce aglomerat, că unaalta, o văd pe femee tot mai nervoasă. Tot nu mergea paşaportul scanat. Mormăia ea ceva în Georgiană, da’ nu înţelegeam… ca să aflu că a fost o treabă de câteva secunde, dacă nu mergea scannerul în ultimul moment (şi a mers) nu mai aveam loc pe avion… pune bagajele sus. Le cântărisem acasă cu cântarul lui Selin, avea cam 60 şi ceva de POUNDS (limita 70). Le pun sus… primul, 68. Femeea vede al doilea, şi mai mare, zice – auăleu, să nu fie mai mult de 70… avea fix 70… eu mă dau rotund, vedeţi, ce meserie?… când colo aveam inima în pantaloni… răsuflu uşurat, mă întorc să iau căruţu’, căruţu’ ia-l de unde nu-i. Îl luase cineva… le apuc cum pot şi fug la banda rulantă, care era mai încolo – noroc că nu departe. Fuga la poartă… ajung fără probleme. Mă sui în avion, adorm instantaneu. Mă trezeşte vecina după o vreme – omule, fii atent. io – hă? Trezit din somn, ca de obicei ursuz. Avionul avea o defecţiune, terbuie să ne dăm jos, plecăm cu altul, nu se ştie dacă azi. Tulai!!! Prima dată când mi se întâmplă aşa ceva. Mă dau jos… noroc că au găsit alt avion, pleca peste o oră juma. Şi am plecat…

Ajuns la Zurich, am făcut rezervare la un hotel de 3 stele de lângă birou, unde am ajuns cu autobuzul hotelului.

Biroul e într-o suburbie industrială şi destul de plictisitoare a oraşului, undeva la 12 km de centru. Oricum, aici vreau să stau, să fiu aproape… după ce am sunat acasă şi am dormitat puţin în cameră, am zis să dau o tură prin oraş. Primul şoc: un bilet de o zi pe toate mijloacele de transport, 11.6 franci… francul l-am schimbat la cota 0.91 cu dolarul… uăi… dacă e totu aşa scump… şi totu e aşa scump. O pizza la o pizzerie lngă birou, 17 franci (!!). binee… am localizat biroul, şi am luat autobuzul spre gara de unde am luat trenul spre centru. Trenul… era prevăzut pentru 1:52. la 1:51 apare… la 1:52:10sec opreşte… legendarele trenuri precise elveţiene. Oraşul e foarte fain… oraş germanic clasic european, cu străzi înguste, lume multă, terase, clădiri vechi, magazine… se merge PE JOS… mare contrast faţă de atlanta.

Dar aveam să-l descopăr mai trziu. Întâi dau o fugă la informaţii turistice în gară, de unde iau 3 vederi pe care le plătesc, dar uit să le iau, alerg la MATA – agenţie imobiliară. Mă programez să văd nişte case azi dimineaţă… ar trebui să mă culc. Ah bon.

Apoi am început clasicul tur de „simţit pulsul oraşului”… am închiriat o trotinetă (gratis! Am lăsat paşaportul şi 20 de franci, pe care i-am recuperat – e ceva campanie împotriva traficului), am trotinetat pnă la internet cafe, unde am cheltuit o oră şi 10 franci… şi tot n-am reuşit să rezolv toate treburile, mai ales bancare… sper azi. Întâi nu mi-a plăcut cu trotineta (desi mi-am dorit întotdeauna să mă dau), căci era cald şi cerea efort… la ieşire însă era mai răcoare, şi chiar o plăcere să te dai… am dus-o la loc, şi am luat-o la picior, în stil clasic, prin oraş, cu harta, frumos, cum scrie la carte. Am făcut traseul recomandat în hartă pentru mers pe jos, foarte fain. Poze la tot pasul, evident. De mncat… cea mai ieftină felie de pizza margherita a fost 6.5 franci… aşa că m-am enervat şi mi-am luat o îngheţată Magnum cu 2.80… seara am mncat un senviş de 7 franci, şi, de ciudă, o clătită mare şi bună, de 8. o să dau faliment…

Am venit acasă tocmai la timp pentru finala ligii campionilor, transmisă în reluare. Am mers însă mult pe jos de la gară… prea mult. Mâine iau o bicicletă de la hotel. Multă lume cu biciclete în Zuric. (în america, cnd mă întreba lumea că unde merg, şi ziceam Zürich, întâi nu înţelegeau, şi apoi întrebau: aa, zuric. Cu z ca n „zeamă”. Da, zuric, ziceam…)

Dar să revenim puţin înapoi în timp. Înainte de plecare s-au întâmplat câteva lucruri demne de menţionat.

A plecat Adrian înapoi în România… nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul! A graduat, şi s-a dus! Nici nu l-am văzut prea mult în semestrul 2… om bun, mi-a lăsat o grămadă de kestii valoroase, unele primite la rndul lui moştenire, şi pe care le voi lăsa şi eu moştenire la cine o veni. Televizorul Philips ar fi cel mai spectaculos, dar şi cafetiera, prăjitorul de pâine, oale de gătit… bogdaproste! dat fiind că mă mut în casă nouă cu Navjit la toamnă, tot la President Park, o să ne fie de mare folos. Mulţumiri încă o dată! Evenimentul a fost încununat cu ultima pizza la Everybody’s şi o spectaculoasă îngheţată la Cold Stone.

Am văzut filmul „Hitchhiker’s guide to the galaxy” – aşa şi-aşa. Destul de nostim, chiar dacă cartea e mai bună. Apoi, Star Wars. Am vrut să închiriem DVDuri cu primele 2 şi apoi să mregem la al treilea… n-am găsit nicăieri.. n-am fost singurii cu ideea asta. Aşa că am mărs aşa, brusc. Rândul 3… cam ameţitor, dar totuşi Star Wars.

Cel mai interesant eveniment a fost însă în ziua dinainte de plecare… În vederea internshipului la SunTrust Atlanta (a primit oferta după prezentarea de la GMSC, hehe), unde va trebui să meargă cu maşina că altfel nu se poate în oraşul acesta, M. şi-a luat maşină (un mitsubishi eclipse spider decapotabil de-ţi pchică faţa – şi la preţ bun – se vnd de-astea aici n prostie), aşa că avea nevoie de carnet. N. merge la Houston, unde va avea nevoie de maşină. Aşa că şi el avea nevoie de carnet. Au zis că merg amândoi cu o colegă, să-i spunem S (veţi vedea mai încolo de ce) marţi… şi am zis să piratez ocazia şi să mă duc şi eu… procedura aici e că mergi cu cineva cu maşina, şi dai examen pe maşina acelui cineva. S… cu o zi înainte, am zis să facem repetiţii. Întâi Malini. Condusese destul de mult acasă, dar pe partea ailaltă, ca la engleji… obişnuirea a fost destul de dificilă, dar rapidă. Lui N. nu-i place condusul (în india avea şofer… lucru comun pe acolo, chiar la oameni nu foarte înstăriţi… mâna de lucru e extrem de ieftină). Dar şi el mai condusese. A fost cât de cât ok… dar eu.. am zis că nu conduc decât în complexul de apartamente de la highland lake… vai… maşina, o Honda Accord, incredibil de sensibilă. Şi la acceleraţie, şi la frne. Bă da’ ştii cum?!? INCREDIBIL de sensibilă. I-am zglţâit sdravăn pe ăştia… parcarea frontală… pe 2 locuri… nu mai zic de aia laterală. N-am deloc simţul spaţiului… Înainte de despărţire, S. a zis că în locul nostru, ea nu ar fi dat examen… ar fi exersat mai mult… cred că ştiu la cine se referea… am zis, asta e. şi ne-am dus să învăţăm teoria, noi cei trei. Era seara pe la 10. sună S… maşina ei era pe numele lu tata, şi avea emoţii să ne lase… că dacă se ntmpla ceva, era implicat ta-su’ şi cred că avea interdicţie să lase pe altcineva să conducă… buun… păi atunci… hmm… M. zice să mergem cu maşina ei nouă. Uuuu…. dar avea nevoie de asigurare, care era pe numele fostului proprietar. Buun… să facem nişte exerciţii. Am condus toţi 3, şi acum înţeleg de ce cumpără lumea decapotabile supărate. Merge extraordinar… o plăcere de condus. Nu ca barca cealaltă, la care nu-i vedeam capetele, de aveam impresia că tot timpul plesnesc ceva… nici la asta nu-i vedeam marginile, dar se conduce cu o uşurinţă… mă obijnuisem şi cu frnele (bine, ei tot ziceau că îi sglţâi stil ageamiu, dar eu eram mulţumit – măcar nu mai veneau cu capetele în scaunele din faţă). O plăcere… la sfrşitul exerciţiului, caută asigurearea, şi ia-o… de unde nu-i. Îl sună pe Yoshi, japonezul de la care o cumpărase, şi el zice păi… am aruncat-o, am crezut că nu-ţ trebe, că faci alta. Tulai… fără asigurare nu puteam merge cu maşina… Singurul coleg cu maşină care mai era prin preajmă era Amit, dar avea un interviu a doua zi… S. zisese că dacă nu şi nu, mergem cu a ei, cu juma de inimă… şi noi cu un sfert… dar am mers. Nu i-am zis numele aici pentru că ne-a rugat să nu spunem la nimeni că am fost cu maşina ei… aşa că nu spun. Dar povestea merită… ne-am dus dimineaţa la 8 jumate… coadă… deschideau la 9. Aveam nevoie de paşaport şi adeverinţă de rezidenţă. Eu n-aveam nimic pe numele meu, nici electrică, nici telefon fix… păi şatunci.. păi şatunci… am printat de pe internet ultima factură de telefon mobil şi o factură bancară, şi asta e. Ajungem… eu trec fără probleme de primul filtru, primesc cupon… Navjit şi Malini snt refuzaţi. Lui N. îi expirase paşaportul, pe M. n-au acceptat-o cu factura electrică printată de pe internet… M. fuga la bancă, să facă rost de factură bancară, N. mai încearcă o dată, prezentând toate documentele grămadă, poate nu e lumea atentă la data din paşaport… şi trece! Malini vine înapoi, şi într-un moment de inspiraţie genială îndoaie aceeaşi factură, ca să pară primită în plic, stă iar la coadă… ajunge la altă persoană la ghişeu, care o lasă să treacă… deci se poate şi la america… birocraţia tot birocraţie…

Am intrat primul la testul teoretic. Am aplicat logica bunului simţ plus ce mai citise Na. în maşină pe drum (din nou inspiraţie); unele întrebări au fost mai cu capcane, unele normale, iar altele de-a dreptul năroade. Am scos punctaj maxim la ambele teste, de lege şi semne… Cnd am ieşit le-am zis la ceilalţi din ce-mi amintean, aşa într-o doară, că nu credeam că o să aibă acelaşi test… şi au avut aceleaşi întrebări…

Am completat un formular, unde mă întrebau dacă am mai avut carnet. Eu am zis că nu, căci aflasem că dacă zic că am, trebuie să-l dau pe cel românesc. Ei au zis că da, lui Na. au uitat să i-l ia, lui Ma. i l-au luat… ca să vezi… dar am aflat apoi care a fost şmecheria. Ei au dat examen de şofat, pe cnd eu nu… eu declarnd că n-am mai condus, mi-au dat un „permis de învăţare”. Arată ca unul normal, dar categoria, undeva mic, e CP (P de la Permit), pe cnd la ei e C simplu (e license, nu permit). Cu acest permit trebuie să conduc însoţit de cineva cu carnet „plin”, ca să învăţ… şi nu trebuie să dai probă de condus pentru el!! mie mi-a convenit de minune! Nici n-am dat cu maşina lui S de pietoni, şi am şi obţinut ce voiam de fapt – un act de identitate american, valabil peste tot (şi cu avionul poţi zbura fără probleme doar cu el) plus „istoric curat de condus” – la ei e important să ai „istoric” în toate, la credite, la condus – îmi zisese şi Vlad. De condus nici n-am nevoie, că tot la President Park o să stau, şi bicicleta e tot ce-mi trebe! Eu nu ştiam că acest „permit” se dă FĂRĂ examen de condus – puteam să-l iau de muult! Poate nu m-aş fi codit atâta… poate aş fi lăsat-o însă de azi pe mâine, şi tot aici aş fi ajuns :P . Mai bine mai trziu decât niciodată…

Gata.. ajunge. Mâine dimineaţă tre’ s-o iau din loc. La revedere!

vineri, 27 mai 2005, 10:08

conform principiului „tot ce nu zboară, se mănâncă”, am halit ca un lup la micul dejun. Am făcut şi sendviş, am prăduit fructe… păi, mncare scumpă e tot ce-mi lipseşte în aglomerata zi de azi…

2 kestii am uitat să zic: sunt zilele Teddy aici. Urşi Tedi peste tot prin oraş, sculpturi măricele şi deosebit de nostime. Poze aici: http://www.kodakgallery.com/I.jsp?c=jml3aap.3zpeg2t1&x=0&y=-27ayl7

Germana Elveţiană e cam ca Engleza Georigiană… mai mult deduc, unde înţeleg… bine că am venit mai devreme, să mă obişnuiesc…

Gata, la treabă, că n-avem timp de prostii. Vom reveni.

vineri, 27 mai 2005, 22:17

zi bună şi rea… am luat o bicicletă, cu care m-am plimbat, dar n-am găsit casă… oraşul la fel de frumos. Mor de somn…

duminică, 29 mai 2005, 01:13

Smbătă am fost la Lucerna. Fain. Pe alocuri aduce aminte de Sighişoara, mai ales cnd m-am suit în turnuri. Lacul Vierwaldstaetter See… îl ştiam de la şcoală ;) .

Plin de turisti indieni :) . E noua modă la ăştia… am şi văzut un articol în ziar, cu probleme interculturale între gazdele elveţiene şi indieni, hihihi.

Am umblat ca-n vremurile de demult… ore n şir. N-am simţit foamea. Turist pur, cu harta, pe traseul marcat, ras tot. Doar că a fost caaald… orşul fiind la poalele Alpilor, am crezut că o să fie mai frig, şi mi-am luat blugii… a fost C A L D… m-am topit.

Am fost şi la expoziţia Picasso… mi-am schimbat părerea. Înainte nu-mi plăcea, credeam că-şi bate joc de lume cu desenele lui aiurite… dar e altceva pe viu decât în poze… foarte multe detalii, elemente de expresivitate pe care nu le remarcasem înainte, mai ales în ochi… unele părţi ale tablourilor erau foarte detaliat lucrate – omul a muncit, nu la ntmplare! Chiar voia să exprime ceva… nu pot să zic că am devenit un fan, dar măcar nu-l mai desconsider. Expoziţia avea şi aproape 200 de poze cu el, făcute de un prieten de-al lui fotograf. Impresionant.

Am sunat şi pentru case… ce am găsit pentru vizitat luni sunt foarte scumpe… greu. După ce am vorbit am uitat cartela de telefon în telefon… mi-am adus aminte în muzeu… repede înapoi, era un om în cabină, tocmai băga cartela în geantă… i-am zis că am uitat o cartelă în cabină, şi cu o faţă şocată mi-a dat cartela… uff.

duminică, 29 mai 2005, 12:59

nu m-am dus nicăieri azi… m-am culcat trziu, şi n-am avut kef să mă trezesc. Mai bine… una că odihna prinde bine, apoi poate iau bicicleta şi explorez un pic cartierele învecinate, să văd unde aş putea locui… nu strică să ne familiarizăm cu zona.

Elveţiana lor… vorbesc cu aşa un accent, de dau impresia că nu ştiu germana corect… acu înţeleg de ce ăia care vorbesc orice limbă mai „curată”, mai aproape de cea literară, îşi bat joc de ăia cu accent… pronunţie diferită (de exemplu „ch” se pronunţă ca un „h” accentuat, ca n „buch”, peste tot, şi după vocale), cuvinte diferite, unele mai arhaice, altele chiar mai aproape de Germâna vorbită la noi („ich hab’ das nicht realisiert”, o zis mecanicu de bicicletă, de exemplu :) , litere mncate (n-ul de la sfrşit de cuvinte e, se pare, deosebit de gustos). Mie mi se pare oarecum nostim, că aduce cu săseasca de la noi, dar şi enervant, că nunţeleg! Tre’ să mă chinui mult să deduc cam ce o pronunţat aiurea, ce litere a mncat, apoi ce cuvânt ar fi ieşit în… germană, ş.a.m.d.. bine că am venit mai repede, să mă acomodez…

duminică, 29 mai 2005, 22:37

fost-am cu bitzoakla prin sat… satul, fie el şi elveţian, tot sat e… plictisitor… e un fel de suburbie industrială combinată cu nişte sate. Am dat o tură de vreo 2 ore cu bicicleta (fain). E foarte cald aici.

spre seară mi se făcu foarte sete… şi am zis că mănânc în sat, oriunde găsesc deschis… şi am găsit o pizzerie lngă gară… gara, fie ea şi în Elveţia, tot gară… atmosferă aşa cam ca-n Moromeţii… am lăsat 25 de franci, dar am beut o juma de litru de bere elveţiană, care a căzut foarte bine, şi m-a şi ameţit un pic…

o diferenţă faţă de State… a durat cel puţin 20 de minute pnă a venit mncarea… n state nu se concepe aşa ceva… în 5 minute ai mncarea, în alte 10 nota :) … oamenii n-au timp de taclale, tre să facă bani. Aici… no, ieste timp…

Cartea de credit e sfntă… folosesc American Expressul din america, se transformă automat în franci, plătesc un comision de schimb de sub un dolar… foarte convenabil.

Nu n ultimul rnd, snt cteva lucruri cu care tre să mă obişnuiesc – una ca nu am internet, nici telefon, sunt rupt de lume – e un sentiment interesant.. apoi ar fi GRUEZI. Un fel de „gruess dich” denaturat, mă gndesc. Aşa salută ei.

Aşa vă salut şi eu. Gruezi!