Am lasat cuiva o
nota scrisa de mana, pe un post-it. Abia am reusit sa scrijelesc cele 3
cuvinte. Scrise urat. Si nu inadins, chiar mi-ar fi placut sa scriu frumos. Dar
a iesit urat, si cu greu.

Scrisul de mana
nu mai e demult de actualitate. Tastatul e la putere. Ma gandesc la copiii de
la scoala – ce motivatie mai au sa invete sa „scrie frumos”? Trebuie sa invete
o semnatura, si gata. Foarte rar vor mai avea nevoie de scrisul de mana. M-a
speriat gandul. Partea conservativa din mine a tresarit: „vai de mine, cum sa
nu scrie de mana?!”. Dar apoi m-am gandit – pai daca nu mai foloseste nimanui, la
ce bun? Trebuie instruit, dar nu va fi o tragedie ca nu vor „scrie frumos”. Evolutie,
nu? Sa invete ce au nevoie… Scrisul de mana va ajunge ceva „exotic” – cei care
vor sti sa-i aprecieze farmecul, il vor cultiva, ca pe o arta. Scrisul de mana
usureaza diferentierea dintre oameni. Tastatura niveleaza aceste diferente,
ramane doar ortografia si gramatica cu acest rol. E bine, e rau? E altfel. Am
face bine sa ne obisnuim. Evolutie. Vom reinvata scrisul de mana, daca vom avea
nevoie.

Nostalgic
vorbind, e, intr-un fel, pacat. Asta pentru ca am crescut cu el. Cei care nu
vor creste cu el nu vor avea astfel de nostalgii.