Pe măsură ce trecea ziua de ieri, creştea hotărârea: dacă tot am venit până aici, trebuie să dau o tură şi cu barca. Prea multe poveşti despre „sailing în Dalmatia” auzisem de la C. în trecut, şi-apoi, dacă am fost la Rottweileri, trebuie văzut cum e şi la Dalmaţieni (nu eram sigur că numele rasei de câini vine de la origine sau de la blana pătată precum e coasta pătată de insule. Wikipedia zice că numele e „de origine”).

Aşa că după un mic dejun la Tiffany’s pe Stradun şi o scurtă vizită în catedrala din piaţă pe care ieri n-o mai găsisem deschisă, vira spre port.

Am ajuns la fix la barăcile pe care le ochisem de ieri – barca pleacă peste 15 minute. Am avut noroc, e o singură plecare în excursia de o zi. Îmi zice să aştept la un ponton, aştept. Panorame,

una-alta, vin vreo 3 bărci, dar nu e a „noastră”. Trec 15 minute, trec 20, trece juma’ de oră – o tot întreb pe domnişoara de la tarabă, zice mereu „5 minute”. Bine… până apare un domn care mă întreabă dacă sunt pentru barca „cutare”. Da. Păi suntem pe partea cealaltă. Văzusem barca în cauză (cea maro din dreapta departe),

dar o crezusem pe cuvânt pe „responsabilă”. Puţin penibilă intrarea în barcă, mă aşteptaseră pe mine, dar nu mă simt, n-am nici o vină. Urc, plecăm.

Trecem pe lângă pontonul cu bănci – e fain aici, să nu uit să mă-ntorc diseară,

apoi pe lângă terasa din afara zidurilor, cea cu apusul de ieri,

şi am din nou dilemă: să fac poze sau să admir zidurile Ragusei? Am făcut un compromis, vreo 10 poze, din care nici una n-a ieşit cine ştie ce, că se tot legăna barca, până la urmă am prins panoramele astea

cu Ragusa în toată splendoarea,

şi apoi m-am potolit. O vreme. Nu lungă. Până am dat de nişte culori numai bune pentru filtrul de polarizare,

şi de o casă care nu ştiu cum funcţionează acolo sus pe insulă, singură. Cine o locui acolo?

Ieri de sus de la teleferic văzusem în depărtare nişte puncte albe. Erau bărci cu vele, ceva regată se pare. Acum le-am văzut de aproape.

Din nou nu m-am abţinut să fac poze (majoritatea slabe), lucru care m-a enervat. Pe de altă parte, dacă nu făceam aşa multe, nu aveam de unde-o alege nici măcar pe asta.

Ca dovadă, când privind înapoi s-a văzut în toată splendoarea podul peste golfofiordul Dubrovnikului, am făcut o singură poză, că „ajunge!”, care… n-a ieşit. A trebuit să-i dau sharpening la greu în picasa (că de photoshop n-am nici cunoştinţe nici răbdare), şi tot e neclară. Asta e.

E o excursie „de 3 insule” în apropierea Dubrovnikului, şi ne apropiem de prima, Koločep.

acostăm,

şi înţeleg brusc „care-i faza” cu navigatul prin Dalmaţia. Reţeta e simplă – mare albastră

şi insule cu golfuri ca acesta,

cu apă limpede

dotată cu peşti

şi bărci parcă suspendate în aer (prima dată când văd acest fenomen),

aer curat, soare şi culori de nu te mai saturi.

Dată fiind întârzierea matinală cauzată involuntar de mine, nu avem decât 40 de minute pe Lopud, în loc de o oră. Majoritatea pasagerilor sunt trecuţi de prima tinereţe (englezi, în principal) şi se împrăştie un pic pe mal; eu o iau la picior cu gândul „mergi pe ceas, până trebuie să te întorci”. Aşa am ajuns tocmai în partea cealaltă, la malul cu nisip

pe care doi porumbei îşi declaraseră amorul. I-am găsit acolo încercând să imortalizeze efemerul moment,

aşa că m-am oferit să le fac eu o poză.

Cu aceasta, timpul a expirat, înapoi la barcă (punctual de data asta), şi mai departe. Vaporul miroase foarte tare a peşte prăjit („vaporul lui peşte prăjit”), încerc să-mi găsesc loc mai departe de bucătărie, dar sosind ultimul nu prea am alternative. Încerc să-mi distrag agenţia vânând nişte pescăruşi (fotografic, desigur) ademeniţi probabil de sus-numita mireasmă.

Nu după mult timp ne-am apropiat de a doua insulă din program, Lopud.

Evident, un sătuc pe malul apei,

pe care am pornit a-l explora. „One forty five„, ne-a zis marinarul de pe barcă, ora la care trebuia să ne întoarcem, iar către mine „jeden brzdsbzrzbz” ininteligibil – după ce plasasem câte un „dobro” şi „hvala” mai devreme, a presupus că înţeleg. Noroc că a zis şi în engleză.

În timp ce mă plimbam pe străduţe cu flori,

sună L. şi mă întreabă unde sunt. Zice să rezerv o masă diseară, că vin şi ei, spontan, că L. mai vrea o dată la mare anul ăsta. După un sfert de oră însă vorbim iar, nu a găsit zboruri decât foarte scumpe, şi vocea raţiunii (pe nume C.) s-a opus. Rămâne pe altă dată. Ar fi fost tare de tot.

E frumos la mare.

Mă întorc prin sat

şi trec pe lângă o imagine tipică – pescari localnici încercând să-şi facă treaba, sub supravegherea mai mult sau mai puţin atentă a turiştilor.

Pe barcă ne aşteaptă prânzul – peşte prăjit, evident, cu cartofi natür. Bun. Cele mai bune sunt însă mandarinele din bolul mare de pe punte, aflate „la liber”. Foarte dulci, foarte răcoritoare. Iau cu încredere în timp ce ne apropiem de următoarea insulă, Šipan.

Deja din larg am ochit ceva ce arată a ruine, în vârful dealului de deasupra golfului. Hmm, avem 2 ore aici… Să stau pe plajă „la relaxare” 2 ore?… Şi, ce să fac la relaxare? Să mănânc o îngheţată, să mă doară iar gâtul? Sindromul King Kong bate puternic în geamul interior. Până să acostăm în frumosul port,

hotărârea e luată. Cum pun piciorul pe caldarâm, mă pun pe direcţia deal. La început, drumul nu e cine ştie ce interesant, printr-un cartier cu sobe

şi prin pădure. La un moment dat se face o cărare la dreapta, „spre capelă”, cică. Din secolul 9. Hmm. Ia să vedem. În tăcere sper că insistentul King Kong va fi satisfăcut de acest vârf intermediar. Şi într-adevăr, deja a meritat urcuşul:

Cu totul altă senzaţie decât dacă aş fi rămas jos.

Din capelă n-a rămas mare lucru,

ruine.

La care găsesc doi oameni – după salut îşi vede fiecare de treabă şi poze, dar după ce el dispare în interior şi văd doamna cum încearcă un autoportret o întreb dacă vrea să-i fac o poză. Aşa intrăm în vorbă, sunt din Germania, ea de origine croată. Ne mirăm că nu e nimeni în afară de noi aici sus, şi ne declarăm mulţumiţi.

Iese şi domnul de după ziduri şi îi zice că a pierdut ceva că nu s-a dus în spate. Ea zice să continue drumul, că nu mai e mult timp (îi aşteaptă şi pe ei o barcă jos), şi vor să urce şi sus la cetate. „Este timp oare?”, întreb. „Da, cred că ajungem lejer”, zic ei, şi pleacă. Eu mă duc întâi în spate să văd despre ce vorbea nenea, şi găsesc un scaun prăfuit de plastic în faţa zidului.

Măi să fie, prea ciudat stă scaunul ăla, nu poate fi aşa fără scop – ia să mă urc pe el. Şi într-adevăr, nu era fără scop, iată ce se vede:

Celălalt scaun însă, de lângă, nu avea nici un scop – poate doar cel de „rezervă”.

După o ultimă privire asupra oraşului,

o iau şi eu pe cărare în jos, şi apoi la intersecţie… hai în sus spre cetate. Păi cum.

Cărarea se face mai abruptă pe alocuri, cu pietre, unele populate,

de animal planeţi curioşi,

dar altfel urcuşul nu e greu, dacă ai brumă de condiţie fizică. N-am, şi mă bucur când ajung la o parte mai lină. După ce-mi trag sufletul de pot auzi şi altceva în afară de propria respiraţie, aud un foşnet între copaci. Puseu de adrenalină, puls crescut – să vezi că-i vreun animal! Şşşşş – încă un foşnet! Şi într-adevăr, era un animal – un om, mai precis o tanti în halat albastru, căuta ceva prin pădure.

Ultima pantă abruptă şi stâncoasă (şerpi? veninoşi? mă întreb în secret) anunţă că am ajuns sus. Şi daa, a meritat şi aici.

Asta e Dalmaţia:

Îmi rgăsesc tovarăşii de drum, mai sporovăim un pic printre panorame,

apoi eu cu nenea mergem şi în partea cealaltă să vedem ce se vede, în timp ce doamna rămâne să vorbească cu tanti în halat albastru, care se dovedeşte a fi culegătoare de măsline, pe limba lor.

Din partea cealaltă se vede frumos de dupe ziduri,

până hăt spre Dubrovnik.

După ce mai luăm câteva guri de peisaj, cobor împreună cu cei doi. Îmi povestesc despre o emisiune despre România văzută pe 3sat, cică foarte bine realizată, vor să vină în vizită, poate la anul.

Ajungem la intersecţia cu drumul care ducea la capelă, ei o iau în sus, că nu ştiu ce mai voiau să vadă. A fost momentul de cumpănă – dacă continuam drumul fără oprire, puloverul meu ar fi rămas sus la ruine. Aşa, nu ştiu cum mi-am dat seama că la urcuş aveam mai multe chestii pe/la mine… şi mi-am adus aminte şi unde l-am lăsat, şi cuvintele rostite chiar cu voce tare: „băi, să nu te uit aici.”

După un scurt moment de ezitare, am luat-o înapoi. De data asta rapid, cu stres – nu ştiam dacă îmi ajunge timpul să prind barca. Teoretic ar trebui, dar… de ce să nu ne stresăm un pic dacă putem. Ajung transpirat la locul cu pricina, îl găsesc aşteptându-mă cuminte – „nu credeam c-ai să mai vii”.

Dacă tot m-am întors, hai măcar să nu fie timp complet pierdut, zic, şi trag o poză la nişte măsline

pe care le culegea tanti în halat albastru pe o plasă verde întinsă pe jos. Şi la coborâre, ca să merite pe deplin, găsesc şi această lucarnă pe care n-o văzusem înainte.

Na şi încă una cu zum la port,

şi gata, la barcă, nu ne mai prostim.
Coborâşul a decurs fără incidente, şi am ajuns chiar cu vreo 10 minute înainte de soroc. Cum nu-mi place să aştept, am umplut timpul cu o foarte mică plimbare pe mal, să zic c-am văzut şi oraşul „de jos”.

N-am mai avut timp de suveniruri dalmate, dar e un sacrificiu pe care am fost pregatit să-l fac.

Nici la mânăstire n-am ajuns – asta e, am văzut-o din exterior,

şi mi-am făcut cu mâna cu prietenii de pe deal, care erau în barca următoare.

A fost frumos la Suđurađ – are şi nume fain, pronunţat „Sudjuradj”.

Pe drumul de întoarcere

stau pe „capotă”, adică la etadj, scăpând astfel şi de mirosul de peşte. Am descoperit că se poate asta când a urcat o tanti, iar după noi s-au luat şi nişte englezi. Două fete şi un cuplu în vârstă. A fost interesant din două puncte de vedere – unul social şi unul anatomic.

Social, pentru conversaţia de tip englezesc „clasic”. Ştiam de la o fostă colegă că englezilor le e penibil să tacă în compania cuiva, aşa că au inventat „small talk”. Una din fete parcă avea o listă cu întrebări „de societate” (de exemplu „şi ce hobbyuri aveţi?”), pe care le punea mai mult sau mai puţin ca nuca în perete, cum simţea că trenează convesaţia. Foarte instructiv.

Anatomic, eram singurul îmbrăcat cu geaca încheiată până la gât, căciulă pe cap, chiar gluga câteodată când bătea vântul. Ei – în tricou, fetele chiar în maieuţ. Abia spre seară după ce ne-am apropiat de Ragusa strălucind sub soarele care stătea să apună

au scos câte un pulovăraş transparent şi s-au învăluit (it’s getting a bit chilly isn’t it).

În priveliştea familiară a portului Dubrovnicean

şi a zidurilor pe care nu te mai saturi privindu-le

mi-am luat larevedere de la englezi (ei stăteau toţi în Cavtat (pronunţat „Ţavtat”), 15km mai jos de Dubrovnik) şi am coborât.