Nici nu mă aşteptam să meargă toate ca pe roate. Rezervasem ieri biletul, pe internet prin ticketnet.fr. Singura opţiune de „livrare” pe care mi-a dat-o a fost „intraţi în posesia biletului la centrul de colectare”. Erau două centre de colectare în Dijon. Buun. Notez cuminte adresa, şi azi, cum ajung, mă duc aţă la primul. Descopăr că era într-un hipermarket dintr-un mare complex comercial, care era, evident, închis. Cu o presimţire în plex, mă duc la celălalt… evident, închis. Sun la „hotline”… „programul nostru e de luni până sâmbătă…”.

Uşor iritat, cap compas „Palais des Sports”. Coadă. Mare. Îmbulzeală. Începea meciul de 14:30, Spania-Korea. Hm.. să aştept să se termine coada? Să dau o tură prin oraş? Sau să mă văd cu biletul în desagă?

Aşa că m-am aşezat cuminte în turmă, care a trecut destul de repede printr-un control sumar (mi-era teama că nu mă lasă cu aparatul foto, dar n-au fost probleme). Merg la ghişeu… coadă medie… ajung la rând, întind rezervarea… bătrânelul dinăuntru mă întreabă de nume, mă caută pe o listă… evident, nu mă găseşte. Din fericire, suntem în 2007, şi bătrânelul vorbeşte în minusculul walkie-talkie de la piept, şi-mi spune – „attendez, vine cineva să vă rezolve”. După 5 minute, aud o întrebare în mulţime – „ou est le garçon avec ticketnet?”. „Aici e garsonul, je”. După o exmaminare sumară, domnul organizator grizonat cu tricou roşu zice – „attendez, je m’occupe”.
Şi vine, după alte 5 minute, cu biletul.

Mi se ia o piatră de pe inimă.

Şi iată că a rămas o oră şi pentru turul-blitz de oraş. Dijonul, zice Wikitravel.org, e cunoscut mai ales pentru… muştarul de aici. (Mda.) . Cu toate astea, cică, e un oraş frumos, capitala Burgundiei, cu un centru vechi care a scăpat de bombardament.

Palais des Sports, foarte asemănător cu Polivalenta noastră, e în zona modernă, care nu m-a impresionat chiar deloc. Betoane şi ceva sticlă, nimic deosebit. La indicaţiile amabilului domn grizonat în roşu, o iau la picior „într-acolo”. Şi merg, tot merg, stradă lungă să-mi-ajungă, tot nu mă dumiresc ce e cu centrul acela vechi. Dau de o statuie a unui ilustru necunoscut – hai s-o pozez, cine ştie, dacă nu dau de centrul cu pricina, măcar o poză să am. Zis şi făcut.

Cum mă întorc… se deschide, precum în Alice în Ţara Burgundiei, o străduţă cu „charme”, pe stânga.

Dijonul vechi are un aer „clasic”. Nu e pitoresc şi colorat ca Strasbourgul, de exemplu, dar clădirile vechi, din piatră crem, nu toate renovate, îi dau un aer serios, de bătrân înţelept,

care a văzut multe şi pe care nu mai dă multe parale pe brizbrizuri colorate. Cu toate că ceva brizbrizuri sunt, că deh, se apropie Crăciunul.

M-am pierdut, cât de repede am putut, în zona pietonală, ca să-i respir aerul,

am dat de palatul justitiei (cred), în faţa căruia e nelipsitul târg de Crăciun,

din care dai fix în Catedrala impozantă, cu aspect inedit – nu e nici gotică, nici barocă, nici… pardon, aici mi se termină vocabularul arhitectonic. Oricum, e diferita fata de domurile cunoscute, dar frumoasă.

Clic, clic, şi înapoi, tensiunea creşte, se apropie ora confruntării.

Nu mai e coadă. Intru „ca-n brânză”, culeg programul şi „ghidul suporterului ecologic” (!) de pe o măsuţă, şi intru în sală. Polivalentă, şi pe dinăuntru, poate mai „modernă”. Îi iau pulsul în nări, şi apoi o organizatoare amabilă mă conduce fix la locul meu, 714, aproape de una din porţi. Îmi place că distanţa dintre rânduri pe verticală e destul de mare, astfel încât vezi bine chiar dacă în faţa ta e un om înalt. Sau unul cu pălărie mare tricoloră, ca a mea – măcar nu-mi fac griji de cei din spate. Îmi montez aşadar pălăria pe cap, scot steagul, aparatul… hm. ce fac cu bannerul? Vorba vine bannerul, cele câteva hârtii A4 pe care le-am lipit cu scotch, să se plieze stil „acordeon”, şi pe care am scris „allez les bleues-jaunes-rouges”.

Chiar atunci intră, pe partea exact opusă, cele două „galerii” – adică vreo 10 români cu fulare „Oltchim” si vreo 20 de unguri, cu tobă, steagurişi gălăgie. Ungurii văd că agaţă un steag de o balustradă – hm. Dacă fac şi eu la fel cu „materialul” meu? Mă uit… nu prea ai cum să agheţi… cum mă uit înapoi, un organizator, amuzat probabil de pălărie, îmi face cu ochiul prieteneşte. Încurajat, îmi iau inima în dinţi şi îl întreb dacă pot să agăţ şi eu materialul aista. Sigur, zice. Aşa că, după o fugă afară după scotch (evident că nu-l aveam la mine), mesajul a fost aşezat la loc, sper, vizibil. Organizatorii de pe „etaj” au fost foarte încântaţi şi mi-au zâmbit apoi tot timpul – ori arătam extrem de caraghios cu acea pălărie, ori le-a plăcut mica politeţe. Probabil amândouă.

Intră echipele la încălzire – sala e încă pe jumătate goală. Evident, a noastră e în partea opusă celei unde mă aflu eu… aşa că nu pot decât să fac nişte poze de departe, cât duce zoom-ul.

(banuiesc că omul cu ditai tunul care tocmai s-a aşezat în faţa mea a prins şi nişte prim-planuri)

Fetele noastre îmi par relaxate – înţeleg că suntem deja calificaţi în sferturi; în schimb pentru Ungaria meciul e capital – dacă pierd, e de rău.

Hm. Ştim noi cam a ce miroase asta… dar nu vreau să pornesc cu prejudecăţi, să privim mai bine meciul, care tocmai a început.

Steluţa Luca o ceartă pe Valeria Bese („Turnul de Control”), din primul minut, nu ştiu ce au de împărţit în apărare, probabil faptul că e deja 1-0 pentru Ungaria. Steluţa Luca pare Căpitana din teren (cred că şi e) – parcă ieri era „tânăra speranţă” venită de la „Tineret”!

Au trecut campionate prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi… de goluri, e 2-1 pentru noi, Valeria Bese a marcat de două ori, din nişte chingi,

parcă pentru „a-i arăta” Steluţei, cu care acum bate palma.

Meciul „are ritm” ;), abia reuşesc să fac câteva poze,

şi până să mă trezesc, avem deja 3 goluri avantaj. Apoi 4. 5. Lecushanu, Jorjeta Narsissa (în pronunţia crainicei franceze) plesnise 2 7m-uri în colţuri.

„Simt” că poate fi meciul Jorjetei-Narsissei, şi se pare că Tadici simte la fel, o aruncă în luptă. Gol din acţiune la faza următoare! România joacă bine, dezinvolt. Atacul ca atacul, nu mi s-a părut cine ştie ce invoativ, mai mult bazat pe reuşite individuale,

dar Apărarea, acolo departe, în fundul sălii, „se ţine” foarte bine, unguroaicele sunt nevoite să tragă din poziţii neideale, avantaj Hu-Ţu-Pan! (strigă mica galerie română).

A propos de galerie, mi s-a părut că doi (din vreo 20) din suporterii unguri s-au întors cu spatele când s-a cântat imnul României.

Ar putea fi coincidenţă, dar cum s-a terminat imnul, cum s-au întors cu faţa, amândoi, deodată. A fost singurul gest „suspect” al celor două grupuri – haios că cele două galerii s-au nimerit exact una lângă alta, literalmente. Nici un loc liber între, nici un „buffer”.

Dar uite că se poate: au creat o atmosferă frumoasă. Ungurii au avut ceva avantaj, erau mai mulţi, plus toba, se băgau peste ai noştri mai des. Dar – civilizat, duel frumos, doar din entuziasm. Ce mi-a placut la ai noştri e că au …cântat. Ţi se face pielea de găină când auzi oameni în toată firea cântând într-o tribună de sport.

Acest din urmă fenomen mi-a atras atenţia: suporterii unguri nu se mai auzeau aşa des ca la început. Ai noştri cântau. Mă uit pe tabelă – 6 goluri diferenţă. Steluţa Luca (altfel nu atât de înaltă ca la televizor), tocmai se înălţase aeroplaniceşte la vreo 10 metri şi torpilase mingea în poartă. Cea mai bună portăriţă din lume, Katalin Palinger, nu avea reacţie.

Ce bine e, mă gândeam, să fii suporterul unei echipe de clasă mondială. O echipă atât de bună, încât nici adversarii n-au ce zice. Galeria maghiară amuţise, jucătoarele lor păreau dezorientate, nu se aşteptau la un început aşa furtunos.

Îmi era bine.

Am avut chiar timp să mă întreb, uitându-mă în stânga, cu cine or ţine cei care stau lângă mine. Tatăl cu fetiţa. I-am auzit vorbind franţuzeşte, dar sunt foarte tăcuţi. Or fi neutri, mă gândesc. Şi scap un „woo-hooo!” spontan, la un gol „boltit” al extremei blonde Adriana Nicoleta Olteanu-Nechita.

Avea să fie ultimul ei gol la acea poartă. Au urmat o serie neagră de 3 ratări aproape consecutive ale Adrianei, toate singură cu Palinger. După prima,

am văzut o tresărire a supriză neplăcută pe faţa ei. După a doua,

ciudă şi o mică răbufnire nervoasă, întorcându-se apoi cu privirea în pământ către strigătele care veneau dinspre Tadici. După a treia, teamă.

Apoi n-a mai tras la poartă.

Iar Palinger a început să apere. Şi să apere. Şi spectatorii maghiari să-şi dreagă glasurile. Magyarorszag s-a apropiat la 2 goluri diferenţă. Contraatac România, apără Palinger. Contraatac Ungaria, apără Hu-Ţu-Pan. „Uff”, se aude un icnet din stânga mea. Ahaaaa… v-am prins vrăjitoarelor… şi voi îmi sunteţi de-ai lor… tensiunea meciului v-a dat de gol ;). Ce mă confuzase e că aplaudau şi la golurile noastre… şi nu din cauza ameninţării Marii Pălării Tricolore din capul meu, ci pentru că aşa făceau toţi spectatorii! Plăcut civilizat.

Avea să fie, cred, ultima minge apărată de Luminiţa Huţupan-Dinu. Intrăm la pauză cu 2 goluri avantaj. Dar spectatorii unguri renăscuseră, şi „mulţimile” au, se pare, un „al şaptelea simţ”.

Meciul s-a reluat confuz. Ca prin vis îmi aduc aminte că la 19-18 pentru noi am avut un gând şi am făcut o poză tabelei.

Avea să fie ultima dată când am fost în avantaj.

Apoi, toată repriza am aşteptat ca ale noastre să se „trezească din pumni” şi să revină în stil de „mare echipă”. Am aşteptat „planul lui Tadici”. Pentru că, nu ştiu de ce, mi s-a părut mereu ca Tadici are lucrurile „sub control” tot timpul. L-am simţit destul de calm, în străfunduri, deşi a zbierat îndelung şi coleric atât la elevele sale,

cât şi, cu gesturi largi, teatrale, la arbitri.

Dar între aceste reprize de nebunie, nu mi-a dat deloc imaginea unui om disperat, sau măcar stresat la gândul că va pierde acest meci important – cum părea antrenorul ungur!

Tadici mi s-a părut, de fond, calm. Chiar i-am văzut mijind zâmbete, pe alocuri. De aceea am crezut că are un plan. Arme secrete, pe lângă Lecuşanu, înlocuitoarea preferatei mele Meiroşu (care azi n-a dat nici un gol), care Narsissa continua să care la 7m-uri,

singura care o mai bătea pe fantastica portăriţă maghiară. A intrat Neagu, o fată mică, cu torpila la ea însă, a rachetat şi ea vreo 2 goluri, şi extrema Maier vreo 3, şi ne-am apropiat la un gol (dincoace, la poarta „mea”, Luminiţa Dinu şi Talida Tolnai nu apărau NIMIC.

Or fi „interele” lor aşa grozave?!).

Atunci am crezut că văd „planul lui Tadici”. 29-28 Ungaria, mingea la noi. Contraatac, mingea la extrema Ramona „Petrutsa” Maier, zic, gata, egal, Maier n-a ratat nimic până acum. Răsuflu uşurat, cu o secundă prea devreme. Maier ratează, sau Palinger apără, contraatac, bineînţeles gol. Mai sunt 3 minute, 2 diferenţă. Ba nu, 3, după o fază la indigo. Adriana Olteanu, cealaltă extremă, reuşeşte, cu năduf, să dea în sfârşit gol, Talida Tolnai apără cu năduf, în sfârşit, o minge, dar Palinger e de netrecut.

Time-out România. Interesant, Dumitru Muşi se agită (parcă pentru a „ponta” şi el la capitolul „agitaţie”), în timp ce Tadici se plimbă calm în jurul „meleului”!

Şi…mai luăm un gol… dar mai obţinem un 7m. Narsissa. Mă gândesc – e timpul să apere Palinger, prea le-a luat pe toate. Iese portăriţa foarte în faţă intimidant… 2 fente… iii, să vezi că ezită… gol, cu boltă! YES! – am şi eu un motiv să mă manifest. Între timp, am uitat să zic, veniseră nişte suporteri „pe faţă” ai Ria-Ria-Hungaria, tot cu copilaş mic şi simpatic vorbitor de franceză după ei, care copilaş s-a uitat curios şi zâmbitor la Marea Pălărie Tricoloră şi la steagul pe care scria Hagi, cu marker permanent, încă de la retragerea lui. I-am făcut înapoi cu ochiul, a pagubă.

Nu se mai poate face nimic. Au 3 goluri, mai e un minut. Mai avem un 7m… şi pentru că există o lege a compensaţiei în Univers, apără Palinger.

Conform tradiţiei, când mai sunt 30 de secunde, îndemnaţi de crainic, toţi spectatorii se ridică în picioare şi aplaudă (!). Măcar să nu luăm gol la ultimul atac… aşi. Luăm. Aplauze, toată lumea. Festivitate de premiere, unguroaicele foarte fericite – le-a trecut glonţul pe la ureche.

Ale noastre, cam plouate, mulţumesc galeriei din partea opusă

(evident, nimeni dintre ai noştri nu a remarcat Marea Pălărie Tricoloră din mijlocul spectatorilor „neutri” ;).

Se strâng pentru „debrief”. Tadici le explică, pe un ton uluitor de calm, una-alta. „Un antrenament aşa şi-aşa”, pare să le spună.

Mă apropii, le fac nişte poze – sunt obosite. Handbalul feminin e, a propos, un sport extrem de dur, vânătăile Valeriei Bese (vizibile din tribună!) fiind doar câteva dintre mărturii.

Şi apoi, cum ele se duc la vestiare, în timp ce crainicul anunţă următorul meci, Germania-Polonia, îmi împachetez frumos pălăria, salut respectuos amabilii organizatori „de la mine de pe etaj”, şi la revedere. Am 300 şi ceva de kilometri de reflectat la şansele noastre de a ne lua revanşa, în finală. Allez, les Bleues-Jaunes-Rouges!