Min. 40

 

Iată cum un meci între echipe româneşti cu jucători în majoritate străini (buni, nu ca cei de la Pandurii) arată ca unul dintr-un… campionat străin. Toţi aleargă, îşi văd de joc, „bagă material”, dar nu se ceartă cu arbitrul, nu trag de timp, nu fiţe, nu faulturi, nu simulări, nu joc „la alibi”.

 

Se văd şi banii daţi pe columbienii Stelei. Îmi aduc aminte că naţionala lui Valderrama şi Rincon excela prin îndemânare, dar nu şi viteză. Ei, oamenii ăştia joacă rapid, pase, cu cap, nu la-ntâmplare, „în regim de viteză”, legate, frumos. În sfârşit are Dică cu cine juca în faţă. Cu Mendoza şi Dayro – pePepe nu prea l-am văzut. Pepe şi Lovin mi se par „verigile slabe” de la Steaua, plus Ovidiu Petre – dar Ovidiu Petre e tipul de jucător de multe ori bun în ciuda aparenţelor contrarii, aşa că nu ştiu. (Na, că tocmai a reuşit Lovin o pasă bună, în diagonală.)

 

Dayro – fenomenal, se vede calitatea. Jucător exploziv, şi e tânăr, genul „afacere bună” – dacă o ţine tot aşa, îl vor vinde la un preţ foarte bun. Mendoza e şi el o afacere – mai „trecut”, dar cu ştiinţa jocului, vulpe bătrână dar încă rapidă. Dică „le vede”, dar va trebui să apese pe acceleraţie cu ăştia…

 

În altă, sau de fapt aceeaşi, ordine de idei, eu nu înţeleg cum a putut Steaua să joace cum a jucat la Iaşi, iar cum cum joacă acum.

 

Min. 90.

 

Ce am zis mai sus e valabil numai pentru prima repriză. În a doua, s-a revenit la normal, adică la campionatul românesc. În cele 15 minute de pauză s-a produs o aclimatizare generalizată. Faulturi, întreruperi, certuri cu arbitrii, simulări, trageri de timp, joc „la alibi”, retrageri generale în apărare la minim de avantaj „pe tabelă”.

 

Totul s-a întors cu susul în jos. Chiar şi Lovin, care a făcut o repriză a doua remarcabilă, de m-a făcut să înghit literele de mai sus, iar Ovidiu Petre a dat golul, după o repriză bunicică. Nu întâmplător, a fost repriza închizătorilor, care au ieşit la rampă într-un joc extrem de fragmentat.

 

Dacă tot nea Crăciunescu îşi spune părerea despre Alexandru Tudor, mi-o spun şi eu. Diferenţa majoră dintre felul lui de a arbitra şi ce am văzut la arbitrii mari e dialogul cu jucătorii. Aproape inexistent, în cazul lui, omniprezent, în cazul unui Collina, sau la diverşi arbitri englezi. Cred că i-ar prinde bine dacă ar încerca să fie mai puţin robocop şi mai mult omocop.

 

Clujul? Mi-a plăcut Dubarbier în prima repriză, s-a stins după pauză. Trică, un pic lent, dar cu „ochi” – omologul un pic mai agitat al lui Dică. Dică şi Trică. În rest, echipă solidă, cu jucători „clasici” pe posturile lor – Dorsin & company fundaşi ca din cărţi, mijlocaşii muncitori îi încurc şi cu numele, şi cu fizionomia; atacanţii tot clasici, Asterix şi Obelix, mic şi iute + mare şi luptător. Totul ca la carte, lipseşte – sclipirea. Sau a lipsit în seara asta. Atâta că, dacă primeau unul din cele 2 penaltyuri cuvenite, poate nici nu aveau nevoie.

 

Una peste alta, cu toate păcatele din repriza a doua, un meci cum am vrea să mai vedem. A meritat casa închisă, şi cele 90 de minute la televizor.