Nu l-am văzut. Erau steaguri prin oraş, dar seara când am ajuns noi nu era nimic deosebit pe străzi, în afară de mulţi turişti.

Dar să începem cu începutul. Am făcut tura de-acum clasică, aproape la fel cu ce am făcut cu D. acum 2 săptămâni, cu deosebirea că acum a fost soare. Astfel că am putut opri pentru o poză cu peisajul montan din Elveţia centrală,

asta după popasul la mânăstirea Einsiedeln, unde în continuare nu se pot face poze înăuntru, dar unde am prins o slujbă interesantă – sună impresionant când zeci de omeni spun acelaşi lucru în sala aceea imensă şi barocă.

Am mers spre Lucerna pe malul lacului Vierwaldstätter, cu gândul să ne oprim la Vitznau, pentru o potenţială ascensiune pe Rigi. Dar n-am reuşit să intru în parcare, şi apoi strada fiind îngustă şi aglomerată n-am putut să întorc, aşa că am hotărât să nu mai oprim, şi să mergem direct în oraş, şi-aşa era târziu. Dar, ajungând la Weggis, am văzut că era o telecabină (de care apoi mi-am adus aminte) care urca pe munte. Am hotărât să urcăm, chiar dacă nu până în vârf la Rigi, până unde mai era un tren de luat, dar măcar până la capătul telecabinei. De unde se vedea frumos, deasupra ceţii

care trona peste lacuri

lucitoare.

Sus la capăt era un concert… Swing & Dixie,

cu un band in toată regula.

Lucerna ne-a aşteptat însorită

şi cochetă,

cum ziceam, cu steaguri, dar fără spectacole. Doar nişte lebede au format celebra inimă, din păcate surprinsă abia pe destrămate.

Pe aceeaşi lungime de undă, tandreţuri

şi în rest relaxare pe apă,

scene pe care le-am privit de asemenea cu relaxare de la o terasă pe malul apei, unde am mâncatără.

Pe drumul spre gară am văzut nişte oameni adunaţi ca la urs pe trotuar, în dreapta.

În timp ce observam şi nişte oameni opriţi pe pod,

am conştientizat şi sunetele vesele de swing

de sub turn.

Trei băieţi, nu mai mulţi, dar sunau ca şi când ar fi fost mai mulţi, cântau de mama focului,

veseli dar şi concentraţi la partea instrumentală,

în lumina amurgului.

Faină atmosferă. Pe care a trebuit s-o lăsăm în urmă, căci S. avea tren înapoi spre Bazăl. Eu am luat-o cu îngrijorare spre casă, deoarece duminică seară fiind, anticipam trafic aglomerat pe autostradă. A fost un singur dop, după care am cârnit-o spre lac, pe drum alternativ, sperând că mai funcţionează bacul peste lacul, cu care aveam de gând să fentez traficul. Şi într-adevăr, bacul

a trecut lacul, pe un apus de soare aprins.