11 iulie

Berlinul nu oferă cine ştie ce privelişti arhitectonice dătătoare pe spate. Nu ăsta e avantajul lui comparativ. Probabil cea mai greu încercată istoric mare metropolă a lumii e azi un amestec relativ dezordonat de stiluri, preponderent modern şi … şantier, cu mici oaze arhitectonice demne de luat în seamă. Pe multe dintre ele le-am văzut azi.

Ce face însă Berlinul deosebit nu se poate surprinde în poze (sau nu ma pricep eu), ci doar respira din aer – atmosfera, spiritul, viaţa care pulsează peste tot. Poate tocmai pentru că a fost greu încercat de istorie, şi asta până foarte recent, azi Berlinul e un oraş VIU, cu V mare, I mare şi U mare.

Plimbarea a început, unde altundeva decât la Alexanderplatz, unde Emil (şi detectivii) a venit mit der grünen Minna zum Alex, pentru cei ce cunoaşte ;). Platzul nu e cine ştie ce impresionant, dar se remarcă 2 lucruri: ceasul mondial

şi, desigur, turnul televiziunii, al doilea ca înălţime din Europa. Ca fapt divers şi pentru punere în perspectivă, ieşitura aia mică şi ascuţită din stânga jos între copaci e turla unei biserici.

Înainte de a merge la Dom, am adăstat la fântâna lui Neptun din faţa primăriei roşii

şi apoi Domul, pe malul râului – ce râu trece prin Berlin?

Spree.

Înăuntru, Domul parcă e şi mai spectaculos, atât pe sus,

cât şi pe jos.

Afară, în faţa lui, relaxare maximă – citit la iarbă verde, jucat în fântână,

şezători – poezie, ce mai.

După o escală la Sf. Hedwig, biserică în stil „Pantheon” din care am reţinut cupola şi, mai ales, orga, la care tocmai se cânta (închipuiţi-vă un fel de Wagner, aşa)

am ajuns în sfârşit la un punct „clasic” – Unter den Linden. Champs Elysee-ul berlinez nu e atât de mare ca cel parizian, dar e şic.

Şi se termină tot în stil arctriumfal cu celebra poartă Brandenburg

Buun. De acolo, după colţ la Reichstag, parlementul german, unde intrarea e moka, iar coada invers proporţională, la care însă am stat, căci s-a pus pe ploaie şi am zis să fim înăuntru. Ploaia însă am „făcut-o” în majoritate la coadă, după ce am intrat s-a oprit. Se stă vreo 45 min la rând, info pentru amatori…

Văzut de sus, Berlinul apare în toată dezordinea – nu înţelegi nimic din privelişte. Norii negri însă i-au dat o tuşă mai dramatică.

Cupola e cool.

Din sticlă şi oglinzi, şi poţi să urci

până sus.

Când am ieşit nu mai ploua, aşa că am pozat reichstagul in toată maiestuozitatea,

şi am urmat calea spre interesantul monument al holocaustului.

Deşi aud că mulţi îl critică, cum că „ce-i asta, dom’le?!?”, mie mi-a plăcut. E o senzaţie de absurd palpabil în labirintul ăla ciudat. Şi cred ca, undeva, se potriveşte.

Mai departe, pe Friedrichstrasse în jos, după ambasada României din apropiere pe care am fotografiat-o în apropiere

am cotit-o pentru a vedea Gendarmenmarkt, pe care tocmai îl vizita apusul de soare, aici pe domul nemţesc (sau franţuzesc? Nu mai ştiu.

Oricum, sunt două la fel, n-am mai văzut aşa ceva, unul făcut pentru Hughenoţi, celălalt pentru nemţi. Foarte fain). Piaţa e unul in cele mai frumoase locuri din Berlin, arhitectonic vorbind,

iar faza cu cele 2 ditai domurile identice m-a dat gata.

Ne-am întors pe Friedrichstrasse (un fel de Calea Victoriei), şi curând am intrat în Lumea Zidului. Magia istoriei şi rara reverenţă de a-i călca pe urmele încă proaspete. Senzaţiile sunt extraordinare. Chiar trăiţi în comunism, chiar amintindu-ne cum Ioana Măgură-Bernard povestea la ştiri despre zidul Berlinului, nu putem să ne închipuim ce a însemnat zidul ăla.

Azi n-au mai rămas din el decât bucăţi izolate, din loc în loc, expuse şi aranjate – prea mare a fost entuziasmul de a-l demola şi a construi chestii în loc, ca de exemplu la Potsdamer Platz.

Între timp însă s-au amenajat câteva „puncte documentare”, de aducere aminte.

Dintre cele mai importante, Checkpoint Charlie, unul din cele 7 puncte de trecere a frontierei, şi care e mai deosebit pentru că aici treceau diplomaţii şi străinii, şi ca atare s-au făcut mai multe încercări de fugă în partea de Vest. În portbagaje, cu uniforme false, etc.

Înainte de 1961 arăta aşa,

azi arată aşa

Aşa e cel mai bine de învăţat istoria. Întâi la şcoală, citeşti, ţi se povesteşte, apoi vii să vezi locul, care-ţi trezeşte din nou dorinţa de a afla mai mult. Ideal ar fi de completat cu povestea unor oameni care au trăit evenimentele.

Noi am învăţat foarte puţin despre drama Berlinului – în comunism, nu era privită ca „dramă”, iar după, aveam alte „priorităţi” la istorie. Nu ştiam mai nimic despre cum s-a construit, de ce, cum era înainte, cum s-a opus populaţia, dramele celor care au încercat să fugă, dramele celor rămaşi în urmă, etc., etc., etc.

Acum stau şi mă întreb – „cum a fost posibil?!?”. Şi asta, în ciuda faptului că am trăit în comunism şi că îmi aduc aminte foarte bine de perioada când „berlinul de est şi de vest” mi se părea ceva foarte normal. Şi asta mă sperie – dacă oamenii uită atât de uşor, nu-i de mirare că se întâmplă atâtea grozăvii, cu repetiţie…

Iar cuvintele de mai jos le stiam doar dintr-un videoclip muzical, plus un vag context istoric. Acum le-am inteles.