31 iulie

Excursia de azi a fost una din cele mai aşteptate. Nu ştiu de ce, poate pentru că e “off the beaten path”, în afara traseelor “clasice”, poate pentru că e totul “pe muchie de cuţit” şi trebuie să meargă şnur ca să iasă optim, nu ştiu, dar aproape tropăiam de nerăbdare.

Trenul era la 7:15, dimineaţa. Uăhăi. Păi da, era de traversat juma’ de Finlandă. Jum’ate treaz, am reuşit totuşi să-l prind, trenul. Planul era să văd Laponia din tren. Am dormit aşadar întins până la Oulu, la ieşirea din Laponia, unde m-am trezit doar pentru că trebuia să schimb trenul. Din puţinul pe care l-am văzut, Laponia sudică e o întindere de păduri destul de haotice, dar tinere, pe alocuri defrişate – defrişări care sunt cam singurele semne că mâna omului a pus piciorul, în afară de localităţi. Se vede că populaţia e foarte rarefiată aici, dintre cele mai rar populate zone din Europa. Iar mai în sus se fac oamenii şi mai rari.

De la Oulu la Pieksämäki (se citeşte chiar aşa, cu “ä” nemţesc, dar “i” şi “e” pronunţaţi separat, nu ca în nemţeşte) plănuiam să văd Finlanda lacustră. Am dormit aşadar 4 ore din 5 ca butucu; puţinul timp în care m-am uitat pe geam n-am văzut cine ştie ce lacuri, destul de subţireanu.

Vine ora 15:10, la şi 13 trebuia să cobor la Pieksämäki. Trece controlorul, îl întreb pentru siguranţă – Pieksämäki? Joo, joo (pronunţat io, io). Iau rucsacul mare în spinare, o apuc pe culoar – mă trage cineva de mânecă – controlorul. Zice ceva ce nu înţeleg, dar pare stresat. Întreabă cu un of împrejur dacă nu ştie cineva engleză. O doamnă se oferă, foarte cumsecade. Zice, “sntem în întârziere, urmează Suonenjoki, nu Pieksämäki.” Îmi cade faţa. Zic, păi am conexiune cu autobuzul la 3 şi 20. Zice, “nu-l mai prinzi.” Îmi cade faţa pe jos, de tot. “Dar firma lui vă dă un taxiu pentru Savonlinna.” Oh. Un băiat mulatru cu părul foarte maro şi creţ asculta cu interes. Mergea şi el la Savonlinna.

Am ajuns în Pieksämäki cu juma’ de oră întârziere. După câteva kiitos-uri (mulţumesc) doamnei, am mers cu băiatul creţ şi am găsit autobuzul, care ne aşteptase! Am urcat, a plecat, nu înainte de a mă taxa cu 25 de euroi, că cică biletul de tren nu e valabil pe autobuz. Bănuiam, dar speram că nu e adevărat. A fost.

A reuşit să recupereze vreo 15 minute, am intrat la 6 fărun sfert în Savonlinna. Hostelul meu e departe de centru, snt îngrijorat dacă mai e timp. Întreb o călătoare, ea zice să întreb şoferul. Ceea ce şi fac, stă, se gândeşte – apoi face sem că ştie, îmi zice el. Şi mă lasă la 20m de hostel! Ce cumsecade, totuşi.

Mă cazez, repederepede, mă schimb în hainele cele mai bune (adică blugii vechi până acum nefolosiţi în excursie, deci măcar curaţi, şi singurul tricou cu guler din dotare, achiziţionat în Groenlanda pentru faptul căci era singurul model disponibil (bună politica asta cu plecat cu minimul, luat tricouri de pe drum). În picioare, n-aveam de ales, tot adidaşii prăfuiţi de drum. Rucsacul în spinare, şi întrebarea la recepţie – cum pot ajunge cel mai repede în oraş? Cu taxiul… Dar nu mai e timp, sacrific, cât face? Vreo 10 EUR. Buun. Vine taxiul, mă sui, zice, unde să mă lase? La poarta castelului, zic. Sau la biroul turistic? De unde se iau bilete? Zice – habar n-am, şi oricum e foarte târziu, se intră la 7 fărun sfert. Între timp, văzând că era deja taxa 5 EUR de pornire, zic – mai bine la oficiul turistic. E mai aproape, mă gândesc, poate scap sub 10 EUR, că nu am mai mulţi. Se face de 8 EUR, uşurat, fug la biroul cu pricina, deschis până la 7 seara. Era 6 şi 25. Zic, mai aveţi bilete? Daaaa, mai sunt multe!
YES!! deci a mers!!
Daţi-mi vă rog cel mai ieftin bilet.
Imediat mi se taie şi bucuria. Zâmbitoare, îmi spune că cel mai eftin e 78 de euro. Auăleu… din cele de 29 sau 33 nu mai au… shit… ce fac? Tot am venit până aici… tot am ajuns la limită… dacă nu merg, apoi îmi pare rău, o să mă gândesc mereu “cum ar fi fost”… sacrific eu ceva, să compensez – de exemplu, vaporul până la Kuopio, pe lacuri, pe care voiam să-l iau mâine, şi care costă fix atît… Aşa că zic, în cele din urmă – daţi-mi un bilet.
Alta acum – unde vreţi să staţi? Avem 1 loc în faţă, lateral, şi mai multe în spate. Habar n-am, zic. Dv. Unde aţi sta? În faţă. Bine, în faţă atunci. Iau biletul şi pas alergător, prin centru

spre “obiectiv”. (Între timp mă gândesc că în loc de drum până la Kuopio pot să iau o croazieră mai mică, în jurul Savonlinnei, şi asta e, nu voi ieşi cu mult mai scump.)
Pe măsură ce mă apropii văd că, deşi se apropie de 7 fărun sfert, era destulă lume pe stradă care mergea într-acolo.

Spre castel, adică.

Pentru că la castelul din Savonlinna se ţine cel mai mare festival din Finlanda, un fel de “George Enescu” la noi, doar că la ei e de operă.

Durează o lună de zile (iulie) şi se ţine, tot, aici.

Tot căutând cum e mai bine să mă dau jos din Rovaniemi, am văzut că festivalul nu s-a terminat, şi că chiar astă-seară e “Otello”, de Verdi, care e spectacolul care va şi încheia festivalul, peste 2 zile. Şi normal că a încolţit gândul… ăsta da motiv să te dai jos de pe cercul polar. Numai să ajung la timp… aşa că n-am luat bilet, am lăsat destinul să decidă. Cineva acolo sus a făcut să ajung la timp, aşa că – avem Seară de Operă!

M-am amestecat aşadar printre lumea subtţire

şi am intrat în atmosferă.
Am vrut să cumpăr un libret, dar costa 4 EUR, şi eu mai aveam doar 2 euroi la mine. NIMIC nu poţi face cu 2 euro în Finlanda. Poate să cumperi o apă în gară, aia parcă era 1,90. Aici era 4 parale până şi o prăjiturică pe mijloc de farfuriuţă. Dar asta a fost departe de a strica buna dispoziţie – nu e nici prima nici ultima dată când am fost lefter la evenimente cu simandic şi n-am avut nici o problemă, dimpotrivă.

Locul meu era în rândul 5, dar atât de în lateral, şi obturat de un decor,

încât nu vedeam panoul negru de sus pe care mi-am dat seama că se derula subtitrarea. Cei din stânga mea, nici atât nu vedeau, săracii.

Şi începe. În prima scenă, năvălesc o grămadă de chinezi pe scenă! Armata Chineză a lui Othello! Pentru că e o producţie a operei chineze din Shanghai! Toţi snt chinezi, de la maur la desdemonă. Rodrigo seamănă un pic cu Jackie Chan, am un sentiment suprarealist că nu ar fi deloc ciudat să înceapă cu nişte scheme de bătaie meseriaşe.

Dar nu. Chiar şi figuranţii, pe care îi vedem de foarte aproape cum îşi joacă staticele roluri, iau treaba în serios.
Şi până la urmă, aplecat, am reuşit chiar să citesc o bucată bună din text. Cântau în italiană, cu subtitrări în finlandeză şi engleză.

La pauză, am vrut să mănânc un măr din desagă (m-au lăsat să intru cu rucsacul, deşi eram cam singurul cu acest accesoriu), dar mi-a fost ruşine. Dacă mă ia vreunul la rost că “n-am voie din desagă”, şi mă întreabă că de unde-s, şi io nu pot să mint să zic că-s din Ungaria, de exemplu, că dacă mă ia pe ungureşte, şi nu vreau să-mi fac ţara de râs, aşa că am răbdat de foame. Mi-am luat totuşi inima în dinţi şi am întrebat o doamnă de ordine dacă pot să stau în spate, unde-mi zisese la turişti că ar mai fi locuri. A zis că pot, şi, bucuros, am chiar găsit un loc…. ca să văd că nici de aici nu vedeam textu!! Obturat de o macara cu reflectoare!

Abia după vreo 5 minute şi un salt peste scaune spre rândul de mai jos am văzut că însăşi macaraua avea un ecran pentru subtitrări. Aşa că am văzut actele 3 şi 4 cu privire de ansamblu.

A fost fain, nu m-am plictisit decât puţin la aria Desdemonei din actul 3 (nu se mai termina!), şi asta cu toate că mare lucru n-am înţeles. Nici din ce ziceau, dar nici din muzică. Muzica faină, nu pot să zic, dar n-am reţinut nici o arie. Nici un cor tip Nabucco, nici un marş tip Aida, nimic să sară în ochi. Doar drrrraaaama maurului şi criza batistelor. Oricum, pentru mine Othello are valoare sentimentală, de când “l-am jucat”. (Eheei, vremuri! Ia să-i scriu eu un mesaj Dezdemonei.) Mi-am adus aminte şi de cum zicea mama că a văzut Othello jucat ruseşte, sau a auzit, sau era o glumă, nu mai ştiu, dar zicea Othello “davai zdreanţa, Desdemona!” ”Kakaia zdreanţa, Atielo?”.
Eh, ăştia ar fi trebuit să zică ceva de genul “tígōng shoupà, Des De Mo Na!” “nǎxiē shoupà, O Te Lo?”
Sau să se-apuce că cânte cântecul lui Othello:

Până la urmă, totul s-a derulat conform aşteptărilor, au luat ţeapă cu batista, şi totul s-a destrămat. Aplauzele au fost puternice, însoţite de bătăi cu picioarele în podea. Aici chiar când îl aplaudau pe Othello.

Lumea subţire s-a revărsat din castel

şi a propos de ţinută, am stat în a doua parte lângă un domn în costum şi şlapi de cauciuc, fără şosete. Aşa că să nu mai zică nimeni de mine…

Când am ieşit, era încă lumină, de am apucat să mai fac nişte poze la castel.

Căutând o poziţie bună şi întrebându-mă dacă e voie să calc pe iarbă, i-am văzut pe aceşti tineri

la picnic, aşa că m-am relaxat şi am pătruns pe iarbă.

La care aud “hey, guy”. Hmmm… mă fac că plouă. “hey, guy!”. Mă întorc, pe mine mă strigau. Eram la vreo 10m de ei. Dacă vreau să le fac o poză cum beau, mănâncă şi joacă poker finlandezii. Băiatul pare “înveselit artificial” cu alcool. Altul zice – “lasă, nu-i nimic, nu băga în seamă”. Era cu spatele la mine. Zice, întors pe jumătate – “de unde eşti?”
“Romania”.
“Aa, sntem aproape vecini, io-s din Ucraina.”
“Sntem chiar vecini.” “Da, chiar. Carpaţi, nu? Avem şi noi şi voi. Şi ce faci aici, ai fost la operă?”
“Da. Tu?”
“Şi io am fost anu trecut la Carmen, şi anu ăsta la…. ăla mic, cu cocoaşă, cum îi zice…”
“Rigoletto?”- îmi vine de nu ştiu unde.
“Da, da. Prietenilor mei nu le place opera, da’ mie-mi place aici la castel, zici că eşti acum 1000 de ani.”
E tot şezând, întors pe jumătate, cu un ochi la mine. Ceilalţi tac. Zice, “castelul ăsta avea 4 turnuri, acum are numai 2, ştii de ce?”
“Nu.”
“Ia stai aşa”, şi se ridică, vine la mine. Io mă trag instinctiv în gând, nu ştiu dacă şi în realitate, o juma’ de pas înapoi. Crescut în cultura de la noi, poate şi mai nevricos din fire, cu ideea că oamenii beţi “de pe stradă” la noi în general sunt buni de evitat, că de obicei “se leagă de tine”, am o reţinere instinctivă şi faţă de acest domn. Care vine lângă mine şi, clătinându-se abia perceptibil, cu ochii înceţoşaţi, îmi povesteşte cum fortăreaţa a fost făcută de suedeji, luată de ruşi, apoi atacată de suedeji, şi cum într-unul din turnuri era depozit de muniţie.
“Vezi gemuleţele alea? Nu ălea de sus, alea-s de observaţie, astea de jos, de trager. Minuscule. Ei, şi suedejii au nimerit din greşeală un gemuleţ din ăla, şi BUM! Tu-ţi dai seama? Toată muniţia. Turnul întreg a decolat ca o rachetă, de pe o rază de 100km oamenii au crezut că a venit sfârşitu lumii. Uaaai, mi-ar fi plăcut să văd asta!”
Şi continuă, de la una la alta, că el e ucrainean, dar trăieşte aici din ’88, nu aici, aici e mama lui, în Helsinki. Şi în 10 minute îmi dă un “download”, un rezumat al viziunii lui despre Finlanda.
“Îţi place?”, zice.
“Da, e frumos”.
“Daa. E frumos. Curat, ordonat. Oamenii, însă… pfffai… ciudoşi… pizmuitori… toţi îşi iau maşini scumpe, în rate, numa să fie el mai tare. Că aici altfel toţi îs egali, comunism pur, frate. Nu e ca la noi sau la voi, bogaţi şi săraci. Nu, aici toţi îs clasă de mijloc.” (părea dezamăgit, mie mi se părea că n-are motive prea mari…) “Statul îţi dă, ajutor de şomaj, 460 de euro.” Se gândeşte. “Dar – la preţurile astea, de fapt nu e de-ajuns să te descurci.”
Continuă: “Numa la americani am văzut oameni mai răi. Am stat 2 ani în new york. În Bronx, în comunitatea ruso-evreiască. Şi eu îs jumate evreu. Ce vorbeşti, ăia te tratează cu fundu, te întreabă ce cauţi aici, du-te în ţara ta. Foarte răi… Ăştia aici în Finlanda, la copii când au 18 ani le dau un şut în dos, ‘descurcaţi-vă’… nu e ca la mine sau la tine, copiii stau acasă, aduc şi nevasta, părinţii dau ultimul bănuţ pentru copii până la bătrâneţe. Nuu.. aici copiii plătesc chirie să stea cu părinţii după 18 ani. Pfuaai..”
Şi-i dă înainte fără oprire, cu cheful de destăinuire a unui om ameţit. “Da’-mi place. Aici e patria mea acum. Eu s ofiţer, peacekeeper (forţele de menţinere a păcii). Stau în orientul mijlociu 6 luni, în Afghanistan, apoi vin acasă 3 luni… aici îmi place să vin, aici e casa mea. Mă mai duc pe la Kiev, stau o lună, mă distrez, beau (râde), dar – tot aici mă trage aţa. E o ţară faină. Chiar, cum te cheamă? Eu snt Dmitri, Dima mi se zice. Încântat. Hai să bei şi tu cu noi.”
“Mulţumesc, dar nu pot, trebuie să plec.”
“Păcat. Apăi, mi-a părut bine, şi distracţie plăcută în Finlanda!”.
Şi se întoarce la tovarăşii lui de picknick, rămaşi în tot acest timp tăcuţi, din care unul tocmai “dădea la peşte” cu o undiţă.

Am plecat în partea cealaltă, un pic ruşinat de propria prejudecată. Poate nici la noi nu mai snt beţivii atât de agresivi… poate. Sau poate sunt. Oricum, în tot nordul nu am întâlnit om care să caute pricină, sau care să se uite urât (în afară de Yul, care nu e nordic), fie el treaz sau beat (şi ăştia beau, tătiku!).

Am plecat pe marginea lacului, că zicea Lonely Planeta că reflexia castelului în apă e “dramatică” seara. Ia să vedem ce-o fi chiar aşa dramatic. Păi, cam aşa arată:

(am făcut duzine de poze, nici nu ştiu pe care să o pun aici. Hai să terminăm cu asta.

În drum spre casă, după o zi foarte călduroasă, nori negri se arată la orizont… hmm… pentru mâine, vremea va juca un rol important. Sper să nu fie furtună.

Ajuns la hostel, am adormit pe fond de tunete, fulgere şi ropot de ploaie. Noapte bună.