4 august, 09:00

Snt în autocarul Eurolines Riga-Vilnius, şi am internet wireless. Nu prea înţeleg cum vine asta, merge încet, dar merge. Ca să vezi.

Un singur lucru major am ratat în Letonia – am vrut să întreb de ce pun cu încăpăţânare un “s” la sfârşitul multor cuvinte care nu par a avea nevoie de el. Poate întreb pe cineva în autocar.

De la Vilnius chiar nu am nici o aşteptare. N-am auzit nimic despre oraş, decât echipa Jalghiris Vilnius, şi îmi sună a ceva industrial, gri. Marco P. zice că e un oraş baroc foarte frumos… chiar sunt curios.

…

Prima imagine imprimată pe retină, din autobuz, au fost blocuri gri, comuniste, la margine de oraş. Ajung la gară, întreb de bilet de tren – poate ăştia au trenuri. Au trenuri, dar orarul nu-mi convine deloc, aşa că rezerv bilet de autocar (ultimul, sper), şi purced spre hostel. Drumul spre hostel îmi arată o margine de oraş care se apropie tot mai mult de “acasă”. Ca stil, Sibiu, la marginea oraşului vechi, partea nerenovată. Case vechi, dar neîngrijite, drumuri relativ sparte, dar nu gropi mari, doar aparenţa, zgomot de muncitori spărgând asfalt, şantiere ici şi colo, pereţi crăpaţi, mai o hârtie pe jos.
Hostelul, în casă veche, surpriză foarte plăcută. Cu mult stil, ca şi cel din Riga, foarte “cool”, renovat, în foarte bună stare, aranjat cu gust, cu indicaţii nostime pe pereţi (gen – “recepţionista lipseşte 30 min, sau doarme. Puteţi s-o treziţi.” Sau – “mama dvs. nu lucrează aici, aşa că faceţi bine şi faceţi curat după voi”). Ambele hosteluri amintite sunt peste cele din nord, care, e drept sunt foarte “funcţionale”, dar n-au acest “touch” creativ. Surpriză plăcută.

Îi spun fetii că am luat bilet, plec deseară, vreau să anulez rezervarea, dar aş vrea să las bagajele la ei câteva ore, contra cost evident. “Aaa, nici o problemă, zice simpatica blondă, bineînţeles că poţi să le laşi.”
Încântat, le las, mă schimb în pantaloni scurţi (se întrevede soare), dau să plec. De fapt, plec, dar mă întorc de la poartă – am uitat telefonul. Mă uit în sac, unde îmi aduc aminte că l-am pus azi-dimineaţă – nu e. Un gând panicard mă cuprinde, mă uit şi în celălalt buzunar – nu e. În blugii scoşi cu mişcări spasmotice din rucsacul mare – nu e.

Băi, să vezi că l-am uitat la Riga. În pat, după ultimul snooze. Şi parcă îmi aduc aminte că l-am pus expres în ghiozdan! “Mai uită-te o dată, mă băiete”, o voce familiară în cap. Mă uit, peste tot – nimic. Pfuai. Scot calculatorul, deschid skype să sun, se blochează. Restart. Nu mai vrea “s-o ia” windowsul. Opreşte de la buton. Nervi. Timpul trece, şi am doar juma’ de zi. Porneşte, în sfârşit, sun la Riga, îi rog să caute telefonul, îmi zic să-i sun peste 10 min. Între timp redactez un email către ei, să le spun unde să-l trimită. Şi mă gândesc – na, acum la spartul târgului. De obicei fiecare mare întreprindere cere o jertfă. Iată că acum a fost să fie telefonul… of. Deschid website-ul companiei, să anulez cartela, şi îmi vine ideea să mă sun pe telefon înainte, să-i ajut pe oamenii ăia să-l găsească. Iar în caz că e totuşi pe aici pe undeva, să-l aud, haha. Sun, şi – îl aud, lângă mine.
Hapa! Atunci m-a trăsnit – e în buzunarul mic pentru telefon. Bineînţeles că în locul cel mai logic nu mă uitasem…

Bucuros, îi sun pe oameni, le zic să nu mai caute, şi în sfârşit plec. E trecut de 2, deci mai am cam 6 ore.

O iau pe o străduţă lăturalnică gen Sibiul de care ziceam, să dau în centru. Văd, undeva la stânga, un turn înalt de biserică, destul de fain. Măi, ce-o fi. Pe hartă – nimic. Nu e trecută nici o atracţie turistică pe hartă, cu numele! Doar nişte semne, că aici e biserică, aici muzeu. Foarte anevoios de orientat. Am întrebat la biroul turistic dacă au un traseu sugerat de mers pe jos. “Avem 10”, mi-a răspuns. “Pe care îl vreţi?” “Păi de unde să ştiu?!?!? Vreau unul care să acopere părţile importante din toate cele 10, dacă se poate, că am doar o juma de zi…” nimic. Păi mi-ar lua juma’ de zi să studiez doar cele 10 trasee, aşa că iau doar harta cea enigmatică şi plec.
Şi, voila, primul obiectiv, pe care nici măcar nu-l găsesc pe hartă! Biserica arată veche şi nerenovată,

dar destul de impozantă altfel.

Hai să vedem şi înăuntru… Băi, şi am scăpat un “UA!”, cu voce tare.

Ecoul s-a răspândit în toată clădirea, care era GOALĂ! Nici urmă de turist!! Când am făcut poză s-a auzit “Click”-ul cu ecou, zici că s-a armat o puşcă. M-a lăsat paf, “efectiv”.

Ei, aşa da. Deci asta înţelegeţi voi prin “oraş baroc”, şi de-aia snteţi capitala culturală europeană în 2009, cum am văzut scris pe toţi pereţii (probabil de-aia materialele turistice noi şi “creative”, chiar dacă nefolositoare în cazul meu specific).

Biserica se numea “a tuturor sfinţilor”, şi nu era descrisă nicăieri, în nici un ghid! Ce-o fi în oraşul ăsta, dacă aşa ceva nici măcar nu e menţionat?!?

Păi, să vedem.

Ajung într-un loc mai larg – nu ştiu cum îi zice, că pe hartă nu scrie, şi harta Marco Polo e slăbuţă, aproximativă, nici n-o mai folosesc.

Strada pare destul de “principală”, aşa că o apuc în sus.

În stânga şi dreapta se deschid pasaje, unele monumentale,

altele discrete.

Pe unul din ele intru la biserica ortodoxă, citisem ceva despre ea, că are elemente de baroc mai rare în asemenea stabilimente. Pe dinafară, e ok, dar nu să zici că ce mare chestie,

în schimb când intri… vezi verde în faţa ochilor.

Şi ce verde.

Mai departe în sus, pe lângă biserica Sf. Tereza,

care din păcate e deschisă doar pentru slujbe, nu se vizitează, şi am nimerit chiar între. Mai departe în dreapta ei e Poarta Răsăritului, loc de rugăciune emblematic pentru Vilnius, vizitat şi de Papă.

Urcat-am aşadar să văd celebrul tablou,

dar şi spectaculoasele inimi de argint decorative, pe care nu le înţeleg şi nu ştiu câtă lume le observă pe pereţi.

De sus se vede frumos,

aşa că cobor, trec prin poartă, s-o văd şi de pe partea cealaltă (e singura poartă medievală păstrată),

mă întorc

şi o iau în jos spre centru. Nu după mult timp, în dreapta se desfăşoară altă clădire maiestuoasă, biserica sf. Kazimir, tot cu baroace pe dinăuntru, dar doar altarul; în schimb, e renovată şi pe dinafară.

Cum-necum se pare că am ajuns în centru. Într-adevăr, e piaţa primăriei.

care primărie e aia cu coloane din stânga, în contre-jour, n-a ieşit grozav.

Mai bine a ieşit această biserică – deja le-am pierdut numărul.

Şi, guess what – o să mai fie. Cu duiumul. Parcă ăştia din Vilnius altă treabă n-au avut în toată istoria lor, decât să facă biserici monumentale la tot pasul.

Ce n-au făcut însă, e o zonă pietonală, care tare bine s-ar preta. Mult prea multe maşin în centru, sufocă. Doar piaţa aia mare e liberă de maşini, şi parcă foarte mici porţiuni din strada asta, principala arteră “comercială”. Ca pată de culoare, a se nota duo-ul “mamă-fiică trecând strada”, sau “aşchia nu sare departe de mamă”.

Am ajuns şi la universitate, o clădire veche care are o chestie din asta ashia, de ameţeală,

mai departe în text pe o străduţă pe care nu ştiam, atunci când am făcut poza, că voi trec mai târziu,

şi, pe lângă multe tarabe

cu chihlimbar, ca şi multe magazine de pe margine,

ajungem în piaţa catedralei. Carele are turnul clopotniţei separat, ca la Veneţia.

Jmecherie. Turnul nu e aşa înclinat ca mai jos,

dar aşa a ieşit că e lentila curbată şi n-am timp de corecturi fine în fotoşop, la care de altfel nu mă pricep (reamintesc, snt n autobuzul de peste noape pentru următoarea destinaţie, ecranul laptopului meu fiind singura lumină în noapte. Mai scriu un pic şi mă culc şi eu, cât de comod se poate în atari condiţii. Noroc că măcar se lasă scaunele… dar vom reveni, la autobuz.)

În catedrală înăuntru nu e cine ştie ce, mai fain au ieşit norii ăştia

şi mai bine arătăm oraşul “nou” care se întinde începând de aici, şi pe care n-o să avem timpul să-l explorăm azi.

Apoi am luat-o pe străduţa de mai sus pe unde nu ştiam că o voi lua, pentru a vedea un cuplu celebru de biserici (voi mai ştiţi la a câta sntem? Eu nu, de mult), una mai gotică decât alta. Cred că cea din stânga decât cea din dreapta.

Apoi, cu ambâţ, spre turnul lui Germinas, sau Germanidis, cum îl cheamă, Gediminas întemeietorul.

Drumul de pe hartă, blocat. Ocolesc muuult, până găsesc liftul. Un fel de funicular, dar pe sistem lift. 2 litas biletul (1 euro = 3.45 litaşi). Urc pe platou, dau să urc în turn – aud o voce acră în spate strigând, citez, “ALIO!” Biletul. Arăt biletul – nu e bun, tre’ altu, de aici, alţi 4 litaşi. Ceea ce e logic – poate unii nu vor să urce şi în turn, dar tot mă enervează funcţionara parcă ruptă din realitatea românească. Sunt, de altfel, ca la noi, vreo 3 băgătoare de seamă jos, şi câte una pe etaj. Da, Lituania mi se pare ceva între Estonia şi România. Mai aproape de Estonia, dar cu destule elemente familiare. Şi plăcut, şi (mai ales) neplăcut.

Din turn, panorama de rigoare, cu oraşul nou

şi, mai ales, cel vechi.

Atâta că, fiind chiar pe el, lipseşte tocmai turnul, un simbol al oraşului, din panoramă. Ştiam asta, şi am urcat în consecinţă şi pe dealul celor 3 cruci,

luînd-o alăturea cu drumul pe o cărare prin pădure, care a fost cool, dar panorama n-a fost cu mult mai inspirantă. Mai tulburătoare a fost o biserică în renovare,

care mi-a adus aminte că am citit că multe din acese clădiri au fost transformate în depozite (!!!) pe vremea sovietică. Care mi-a ridicat unul din valurile de furie antitotalitaristă (lituanienii n-au avut de suferit numai după comunişti, dar vom reveni).

Drumul ne duce în republica Užupis, un fel de Christiania, nişte artişti au declarat independenţă în cartierul lor, au parlament, constituţie şi preşedinte. Din ce am văzut, chiar dacă cu unele interioare… pitoreşti,

parcă per ansamblu arată mai bine decât Christiania, şi n-am văzut dealeri de haş şi alţi oameni dubioşi.

La plecare am văzut acest nostim pod ferecat,

nu ştiu de ce, dar ştiu că e ferecat bine.

Se leagă, că tot ziceam de totalitarism – Vilnius a avut o populaţie mare de evrei, vreo 100000, parcă. După scurtul regim nazist, au supravieţuit 175. O sută şaptezeci şi cinci. No comment.

Aşa arată, azi, fostul ghettou evreiesc.

În casa asta din dreapta, o tanti ţesea, la o maşină veeeche-veche.

Ieşind din “ghettou”, dau să o apuc spre centru, când, uitându-mă în partea opusă, văd asta.

Băi, deci, văd că nu vă potoliţi. Hai s-o vedem, că o văzusem în ghid.

N-aveam voie înăuntru, că era concert, dar am apucat să arunc o privire lămuritoare, zic eu.

Înapoi, din nou în piaţa principală, un fel de Sibiu,

spre ultimul punct de observaţie, insider tipp din Marco P. Pe drum, pe străzi lăturalnice, momunemte de acest gen, imense, care par că-şi aşteaptă rândul la renovare. Şi ăsta e doar un exemplu, mai snt multe!

Punctul de observaţie probabil e mai avantajos iarna,

dar am urcat totuşi, şi atunci am observat că am pierdut ochelarii de soare. Nu ştiu unde – cred că între biserica roz, ultima, şi acum. Am scos ochelarii când am intrat în biserică, să n-am ceva pe cap, i-am pus la cingătoare, şi… nu i-am mai găsit. Or fi căzut, n-am auzit. De data asta n-a fost happy end, chiar nu i-am mai găsit. Iată că excursia şi-a cerut jertfa.

După un moment de reculegere şi aducere aminte a diverselor momente plăcute petrecute împreună cu acei ochelari (au fost buni, i-am găsit greu să mi se potrivească bine pe cap, dar au meritat căutarea la vremea ei), am purces mai departe pe lângă bastionul mai gras ca Margareta cea Grasă din Tallinn, în curs de renovare,

am luat-o înapoi, “spre casă”. În ghid eram încurajaţi să intrăm prin curţi, pe sub arcade, să descoperim colţuri mai ascunse de oraş. Şi aşa am făcut,

pe drum spre hostel. Unde am apucat să încarc pozele – am reuşit abia după 2 crash-uri cu ecran albastru cauzate de picasa să remediez defecţiunea (trebuia actualizat driverul de wireless). Şi m-am apucat să pun pozele în însemnarea de Tallinn… şi a durat mai mult decât credeam. S-a făcut 9… hai, poate termin… 9 şi zece – gata, destul, plec. Autogara era aproape, dar chiar şi aşa era cam târziu. Când ies afară – plouă. Plouă zdravăn. Aaaah. Repede, scot geaca, o arunc peste mine şi rucsacuri, şi fuga, prin ploaie. Mai pe sub copaci, mai pe lângă clădiri, am ajuns în vreo 5-6 minute. Autocarul, aproape plin. Urc, ud şi obosit, adrenalinizat, pe locul meu şi cel de alături – 2 japoneze mă priveau cu ochii cât de mari puteau să-i deschidă, cu un zâmbet naiv îngheţat de panică. Zic – aveţi locul ăsta? (nr. 13). Îmi zâmbesc tăcut. Aveţi locul ăsta? Acelaşi zâmbet tăcut, parcă însoţit de un icnet abia perceptibil. O doamnă de alături, tipologie “vecină care rezolvă probleme”, îmi zice ceva în lituaniană. Aş fi vrut mult să-i răspund în aceeaşi limbă (azi am încropit nişte “aciu”, “prasom” etc.), dar tot ce mi-a venit în cap a fost “niet poniumai”. Pa ruski, adică, dacă tot vorbiţi toţi ruseşte, mămăliga voastră. M-am întors la cele 2, care mă priveau în continuare speriate, şi le-am făcut uşor nerăbdător semn spre numărul 13 al locului. Doamna mi-a făcut semn să stau în spate, lângă un individ, la culoar. I-am zis – vreau la fereastră, pe locul meu. Cu durere în sufletul lor de samurai, niponele s-au ridicat murmurând pe niponă, probabil ceva la limita politeţii tradiţionale, şi s-au dus în spate, unde mai erau locuri libere. Doamna a părut nemulţumită, dar treaba ei. Nu se compară călătoritul la geam cu la culoar, în autocar. Plus că încă nu s-a aşezat nimeni lângă mine, după prima oprire, de am putut să scriu până acum. Nu se compară cu în ce a vrut să mă bage. Ea, desigur, binevoitoare faţă de vizitatoarele de pe altă planetă, dar să mă scuze, vizitatoarele au găsit loc în spate, şi şi eu snt de pe altă planetă. Înrudită, da’ orişicât.

Cu aceasta, dat fiind că pe acest autobuz nu există wireless (tss… ca să vezi, ce lipsuri îndur), mă voi pune în poziţie semiridicată somn. Noapte bună.