8/9 august

Poate că e mai bine c-am pierdut trenul. Era prevăzută o călătorie de 18 ore, iar trenul n-avea vagon de dormit. 18 ore şezând, cred că m-aş fi urcat pe pereţi. Normal că la momentul respectiv mi-a fost extrem de ciudă. Crezusem că e la 22:54, când colo era la 22:45. Am văzut asta în drum spre gară, la 22:44. Panică. Fugi. Degeaba. Am ajuns la şi 49, trenul plecase.

Dărâmat, merg la casele de bilete. Mai e deschisă una, în pasaj. Încep să-mi spun povestea – zice, NO. Counter number ten. Only counter number ten. In the morning. Măcar a ştiut să-mi spună atâta, tot e ceva. Aşa că înapoi spre hostel. Noroc că au avut pat liber, de n-a mai trebuit să caut cazare. Nici chef de scris n-am mai avut, duş, şi la culcare. Oricum era trecut de miezul nopţii.

A doua zi ajung la casa de bilete pe la 9 şi ceva. În faţa mea, o copilă emo, după toate aparenţele. Zice, vă rog un bilet până la Budapesta mâine, şi apoi până la Braşov. Hopa. O-ntreb cum de Braşov, zice, la nimereală, am citit într-o carte de călătorii că ar fi fain. Îi zic să meargă şi la Sighişoara. Pare tentată. Lângă ea, o aştepta o altă fată, “normală”, nemţoaică. Se cunoscuseră la coadă. O întreabă “şi, unde mergi?”
“La Budapesta şi apoi în România.”
“În România?!? (Faţă confuză) Unde?”
“Braşov.”
“Bra- cum?”
“Braşov”.
“N-am auzit. Şi de-acolo?”
“Sighişoara.”
“Ce? (devine tot mai incredul-surprinsă) Unde-i asta?”
“Nu departe de Braşov.”
“N-am auzit.”
Îmi venea să-i dau una după ceafă.

Din fericire, găsesc bilet, mă întorc la hostel, bag micul dejun, unde apar 2 americani, care sosiseră cu o seară înainte, când m-am întors eu cu coada între picioare de la gară. Din vorbă-n vorbă, de unde eşti, din România –
“Romania? How exciting!”
“?!?” (niciodată n-am văzut aşa reacţie a unui străin la auzul numelui ţării mele)
“Şi noi mergem în România.”
“Cool. Unde?”
“Braşov şi Bucureşti.”
Făceau o megaexcursie în Europa centrală şi de est. Bucuros, le zic una-alta, ce e de văzut, s încântaţi. Abia dup-aia, în drum spre gară, mi-am dat seama că nu le-am zis poate cel mai important lucru – să nu se lase jefuiţi de taximetriştii din gara de nord… mă tem că descinderea în Bucureşti se va lăsa cu traume.

În trenul spre Budapesta am avut probabil cea mai nostimă companie de călătorie întâmplătoare de multă vreme. 4 studente englezoaice, parcă rupte din seriale gen “friends”. Cea deşteaptă (studentă la istorie), cea vorbăreaţă (studiază “property”, ce-o fi şi aia), cea frumoasă (comunicare şi media), şi… Phoebe. Eu n-am urmărit Friends, dar am văzut-o pe Phoebe în câteva secvenţe. Ei, aşa era. O persoană în aparenţă săracă cu duhul, (şi poate nu numai în aparenţă), dar în acelaşi timp extrem de nostimă, uneori cu replici “adânci”. Ea a zis că ar fi vrut să meargă în Transilvania, să vadă castelul lui Dracula, că o interesează. A jucat într-un musical, “Dracula spectacula’”. O-ntreb dacă a citit cartea. Nu.

Şi ele făceau o călătorie-maraton, Paris-Viena-Praga-Cracovia-Budapesta-Zadar-Dubrovnik-Atena.
Aveau un Lonely Planet cu Europa de Est. Am cerut un pic cartea să văd ce scrie de România. Citez fraza-cheie din introducere: “Romania is the most interesting country in Europe.” România e cea mai interesantă ţară din Europa. Nici mai mult, nici mai puţin! Am fost foarte mulţumit.

A fost un hai să le observ. Vorbeau o engleză perfectă, fără accent, ceea ce m-a ajutat să urmăresc conversaţiile. Nimic important, dar foarte nostim în micile detalii.

Atmosfera s-a schimat radical în Budapesta. Gara, destul de sumbră la ora aia din noapte, populată cenuşiu. Aveam 2 ore de aşteptat, timp în care pata de culoare a fost un grup de suporteri în cânturi escortaţi de un număr mai mare decât al lor de poliţişti cu căşti, care i-au urcat politicos într-un vagon, şi duşi au fost.

Biletul meu era la cuşetă, de 6 persoane. Speram că nu se vor ocupa toate paturile, dar s-au. Aici pata de culoare a fost doamna de jos. Prima ieşire la rampă a fost după ce au venit ultimii în compartiment, şi au ieşit pe coridor să se răcorească, după ce au lăsat bagajele.
“Alo!”.
Nimic.
“Alo, du!”
Nimic.
“Alo, du, Tür zumachen!” (“Tu, închide uşa!”)
Am crezut că n-aud bine. Auzisem bine. Până la urmă s-a ridicat mormăind ceva româneşte, de gen “aşşa cceva”, şi a închis uşa cu ţâfnă.
S-a mai ridicat de câteva ori, pufnind, închizând-deschizând geamul, trăgând-retrăgând perdelele.
Apoi n-am mai auzit-o, că am căzut într-un fel de letargie. Deşi americanii din paturile de sus s-au oferit să-mi depoziteze bagajele, le-am pus totuşi cu mine în pat, astfel încât a trebuit să mă încovrigesc pe lângă ele în poziţii incomode toată noaptea, ceea ce a impactat calitatea somnului. Am dormit, totuşi. Ce n-am înţeles au fost controalele paşapoartelor – păi, nu sntem în UE?!? Între polonezi şi unguri n-au fost controale.

Azi-dimineaţă am decis să mă dau jos din pat cu vreo oră înaintea sosirii, nu mai avea rost. Mă apuc să citesc singura carte luată de pe drum, “Independent People” a lui Halldor Laxness, islandezul, pentru care a luat premiul Nobel. Nu-mi place cartea, deprimantă, dar e singura. Doamna (dormise în rochie) se dă şi ea jos, se apropie (nu ştiam ce vrea) foarte tare şi se uită la carte, să vadă în ce limbă e, în timp ce mă întreabă “vorbiţi româneşte?”
“Da”, şi în gândul meu, şi ce, ai vrut să mă verifici în caz că zic nu, să mă “prinzi” că citesc româneşte?!?
S-o ajut să dea bagaju’ jos. O ajut. Citesc mai departe în timp ce ea cotrobăie prin bagaje. Într-un târziu, se întinde la loc, citind un ziar austriac (trenul a venit de la Viena).

Pe mine mă apucă strănutul. Alergia, curentul, nu ştiu, dar strănut într-una. Simt că o enervează. O vreme nu zice nimic, apoi iese brusc din compartiment. Se întoarce, şi îmi zice – “uitaţi, snt aici nişte şerveţele” (le adună din patul ei)
“am şi eu”, zic.
“folosiţi-le pe astea, că microbii circulă cu 150 de kilometri pe oră”.

Mi-a luat vreo 2 secunde să-mi dau seama că se referea la strănutul meu. Am ignorat-o. Mă enerva. Genul de om care nu e mulţumit cu nimic, care mereu tre’ să comenteze, care mereu ştie mai bine. Flit.

Coborât pe solul patriei, am aflat că ieri a început Olimpiada. Cred că am ajuns la timp.