În contrapunct la capitala aglomerată, grăbită şi materialistă, o oază de frumuseţe şi culoare, cu aplecare cărturărească spre spirit şi istorie, fără a pierde însă din atmosfera şi energia unui “oraş important”. Asta e Cracovia pentru Polonia, asta e Braşovul pentru România.

Am rămas foarte plăcut impresionat de Braşov. Că e frumos în Piaţa Sfatului, ştiam. Dar de data asta, şi mulţumesc şi pe această cale lui N. (a.k.a. T-I) am avut parte de un tur de oraş exact pe gustul meu: rapid, intens, combinând porţiuni turistice şi neturistice, în compania unui prieten.

“Ai fost la Cetăţuie?”
“Nu.”
“La Pietrele lui Solomon?”
“Nu.”
“Da’ în Schei, cartierul vechi?”
“Nu.”
“Bun, atunci ştiu traseul.”

Şi am pornit. 4 ore am avut, 4 ore am folosit la maximum.

Am urcat spre Universitate, pentru o primă panoramă cu oraşul şi Tâmpa, din unghi ne-clasic, dintre blocuri

şi am ajuns la Cetăţuie. Care e un ditai castelaş medieval,

de pe la 1580, pierdut între copaci de nu se vede deloc din oraş, foarte bine păstrat,

renovat şi pregătit a găzdui de la chefuri şi baluri până la festivalul medieval braşovean, de care acum aud, şi care cică e fain. Mai mic decât cel Sighişorean, dar cochet, făcut de nişte tineri entuziaşti în astă Cetăţuie.

Bun început! Am coborât apoi în parc, pentru o explozie de culoare,

veselie şi… nunţi. Cred că am văzut 10 mirese – nu le-am pozat din cauza aglomeraţiei şi înghesuielii, plus că nu aveam timp de pierdut. La intrarea în oraşul vechi au făcut un sens giratoriu înflorat

(de la care se vede cum ştabii construiesc vile pe un deal proaspăt defrişat)

şi mai ales au pus primăria, se pare în tot oraşul, indicatoare spre atracţiile turistice. Maro, în română şi engleză, “ca în Vest”.

(paranteză – şi în gară am văzut touch-screen cu informaţii turistice. Măi, măi. Sigur, mai e de lucru la logistica ghişeelor, unde în continuare te trimit de la unul la altul, dar – nu le poţi avea pe toate, dintr-o dată :P).

Mai departe în text, din staţia de autobuz de la poalele acestui deluşor

am luat autobuzul spre Schei, în capătul oraşului. Cea mai apropiată zonă “de picnic” de oraş, era plină, pe canicula asta.

Trecând printre ei am ajuns la Pietrele lui Solomon – cică un rege, Solomon, fugărit de nişte mişei, a sărit cu calul de pe o piatră pe alta. Astea din marginile pozei, stânga şi dreapta.

A fost singurul care a sărit, şi aşa le-a rămas numele.
Locul e dotat, pe lângă mese de picnic regulamentare, cu pârâiaş jucăuş şi raze de soare.

Aşa, da. Oraş de munte, natura la acces direct din staţia de autobuz.

Şi am luat-o măre în gios prin cartierul mărginaş – mărginaş-mărginaş, da’ are biserică cochetă şi colorată?

Are.
Cu, desigur, nuntaşii de rigoare aşteptând mireasa.

La care domnişoarele de onoare, toate foarte arătoase, vorbeau în italiană cu accent românesc, de să pufnesc în râs necontrolat, nu alta.

Mai jos, cunoscuta biserică Sf. Nicolae,

cu – aţi ghicit: nuntă.

Şi nu ashieaaa, ci cu limuzină hamăr, da? Ca la America.

Noi ne-am văzut amuzaţi de drum şi-am ajuns pe nesimţite la poarta Schei,

cu vedere spre “oraşul vechi”.

Dar noi am virat-o întâi pe la Poarta Ecaterinei

şi apoi pe După Zid,

un loc până nu demult rău famat, acum renovat

şi cu – nu, că la asta nu vă aşteptaţi – nişte nuntaşi la pozat.

Nu-i departe până-n centru,

pe “narrow streets of cobbled stones” proaspăt pavate

până pe strada pietonală arhicunoscută, şi care arată foarte bine cu terasele pe mijloc.

Piaţa Sfatului nu mai are nevoie de prezentare, doar de menţionat că cupola din stânga e scena pentru Cerbul de Aur, care tocmai se construia. Scena.

Biserica Neagră, Biserica Neagră, cu ceasul ei colorat şi silueta masiv-impunătoare,

şi… “vrei să tragi o poză şi la Strada Sforii?”

Păi, dacă tot suntem aici, sigur.

Doar’ nu în fiecare zi dai peste cea mai îngustă stradă din România.

Şi ea, cică, renovată de curând, cu pavaj, pereţi, tot.

După o privire aşa, din încheietură, într-o curte cu Dacie,

pe lângă o stradă care tocmai este în proces de renovare/pavare,

am ajuns la, măre, arena liceului sportiv – o bază de nota zece, unde s-ar putea ţine concerte mai multe decât se ţin, zice N., că se pretează.

E chiar lângă Bastionul Ţesătorilor, care e meseriash pe dinăuntru –

cică aici se ţin spectacole de teatru Shakespearian, de te uiţi de sus la actorii de jos, pe scena din mijloc. Micheteau.

În bastion e o supermachetă a oraşului vechi – c

hestie care se vede treaba că ne pasionează pe amândoi, plăcându-ne în copliărie să studiem machetele propriului oraş.

Terenurile de tenis unde se ţine turneul challenger de la Braşov, de care auzisem, sunt ideal poziţionate lângă arenă, Bastion şi fix supt Tâmpa.

Le-am dat ocol, pentru a ne plimba pe latura cealaltă a oraşului, pe după zidul exterior renovat, cu câteva turnuri de apărare cu tot.

Nu mai zic de panorame, astea, acoperişuri,

să tooot stai pe bănci şi să te uiţi, în timp ce copiii tăi se dau în leagăne.

Ăsta da, lifestyle. Până şi teren de fotbal “cu panoramă” au,

şi încă se mai lucrează la complexul sportiv din stânga zidului.

Care zid se întihiiinde, cât îi promenada, să te tot plimbi.

Ajunşi la capătul lui, ne-am întors în centru, pe strada principală cu terase,

şi… gata.

…

Deci, da. Braşov, un oraş în care îţi vine să trăieşti. Când îi vor termina şi aeroportul, chiar că va fi un fel de Cracovia României. Mi-a mai venit inima la loc. Haideţi, străinilor, că aveţi ce vedea.