Weltklasse Zürich – un Mic Olimp

Mi-am dat seama că am stat aproape 4 ore în picioare abia la sfârşit – când să plec, mi-am simţit genunchii amorţiţi şi tălpile durând a protest. Au fost 4 ore intense şi relaxante în acelaşi timp – “efectul atletism”.

Un bilet în picioare la reuniunea atletică Golden League – Weltklasse Zürich costă 35 de franci. Erau singurele bilete care se mai găseau – probabil as fi ales categoria oricum – şi a meritat.

În program scria că toată treaba începe la 6. Am ajuns pe la 7 fărun sfert, boscodorindu-mă singur că “iar întârzii” şi pierd lucruri importante. Stadionul (vechea noastră cunoştiinţă, Letzigrund) era însă aproape gol

şi uşurat am constatat că se desfăşurau probe “de încălzire”, sub egida “Nations Challenge” – un concurs pe echipe de tineret ale câtorva ţări invitate plus elveţia şi o echipă a cantonului Zürich. Ocazie bună pentru tinerii atleţi de a simţi atmosfera de concurs – unii chiar s-au “mobilizat” energic şi au primit aplauze generoase.

M-am bucurat pentru ei, şi pentru mine, că n-am pierdut totuşi nici o întrecere majoră. Chiar după ce mi-am ocupat locul la peluza D, destul de jos, privind frontal la linia de sosire,

au început prezentările primei probe, săritura cu prăjina femei. Din păcate, a fost exact la peluza opusă, aşa că tot ce am văzut din ma faiblesse Elena Isinbaeva a fost ceva de genul acesta: elan…

şi…

a sărit!

“Prăjina” durează mult, aşa că a început înainte chiar de prezentarea oficială a atleţilor-vedetă. Nu toţi, doar unii reprezentativi. Mulţi proaspeţi campioni olimpici, de mi s-a făcut pielea de găină când i-am văzut. Au intrat însoţiţi de copii, şi s-au strâns în grupuri la fiecare colţ de arenă, salutaţi, de unde au început un mic tur de onoare. Aici, Sandra Richards, Jeremy Wariner.

A propos de Jeremy şi alţii ca el, concursul e şi un prilej de revanşă pentru favoriţii care au clacat la Beijing. Să vedem ce va ieşi.

Între timp stadionul s-a umplut ochi – spectacolul poate să înceapă!

Şi începe cu defilarea atleţilor elveţieni care au scos puncte (şi puţinele medalii) la Olimpiadă. Au intrat, aclamaţi 30.000 de oameni, în tricicletele astea tip ricşă – sunt la mare modă în ultima vreme, văd, ca “taxiuri alternative”. Mai târziu fiecare din ei au înmânat premiile.

După cum se vede, săritoarele în înălţime n-au avut de aşteptat, şi au început. Elaaaan…

şiii….

zbor…

plutire…

a sărit!

Sau, după caz, buf.

Între săritoare, campioana olimpică surprinzătoare, belgianca, n-a avut o zi prea fastă.

Spre deosebire, marea favorită care a pierdut la Beijing, croata Branka Vlasic, a prins o zi bună. Era una din cele 2 atlete care mai urmăresc lingourile de aur anul ăsta – trebuie să câştige toate concursurile Golden League. Şi, pregătire….

elan….

şi salt!

A câştigat, cu 2,01,

şi tot era supărată – discuta energic cu antrenorul.

Ca şi celelalte săritoare, dar parcă ea mai ales, fata asta e incredibil de longilină

(de altfel, din categoria “arată mult mai bine în realitate decât la televizor” – mda, nu mă mir că lui Cosmin Cernat i-a căzut cu tronc o săritoare în înălţime ;P)

Între mine şi săritoare s-au interpus însă privirii nişte siluete masive, greu de ocolit. Suliţaşii. Să-i privim cum îşi iau elan…

şi aruncă.

Cel mai meseriaş dintre ei e campionul olimpic Thorkildsen. Pleacă chiar de lângă spectatorii care bat în mantinelă,

fuge,

şi

zvrrrr

90 de metri.

Odată început concursul, nu ai timp să respiri. În partea cealaltă a început cursa de 800m, cu MULŢI kenyeni

fugaci aţoşi,

dintre care unul câştigă. Un Kip-ceva.

Apoi, start la 400m gagici. Pe locuri, fiţi gata….

Sandra Richards,

fără probleme.

Cum mă uitam aşa la ea, văd nişte oameni sburând prin aer tocmai în cealaltă parte a stadionului – de aceea nici n-au prea ieşit bine în poze, săritorii în lungime.

Un pic mai bine au ieşit cei de la 3000m obstacole, că aveam o barieră chiar în faţă.

Nu e puţin lucru, după ce că fugi, să mai trebuiască să faci si salturi din astea.

A propos de sărituri, au urmat 110m garduri, cu sărituri la fel de grele, dar mult mai dese şi în regim de viteză.

A câştigat suveran cubanezul Robles,

felicitat şi de concurenţă. N-are rival omu’.

La 800m femei, mi-am adus aminte că am citit în program (excelent făcut) că la concursul ăsta s-au reintrodus “iepurii”, care să ducă o trenă rapidă. În cazul de faţă a fost chiar rusoaica, în plan apropiat,

care le-a stors bine pe concurente.

Inclusiv pe Maria Mutola, la apus de carieră.

Între timp, la start se adună nişte oameni

pe care toţi vor să-i filmepozeze

Între ei, the one, the one and only,

Usaiiiin Boooolt!

Pe locuri, fiţi gata…

Am avut, ca de obicei, dilema – fac poze sau urmăresc? Aici am făcut un compromis, am făcut poze multe, dar fără să mă uit, m-am uitat peste aparat, la cursă. A ieşit slideshowul de mai jos.

Cursa e atât de rapidă încât n-am înţeles mare lucru. Probabil şi de emoţie. M-am tot uitat când la unul, când la altul, până… s-a terminat brusc. M-am prins abia apoi că ideea e probabil să alegi unul pe care să-l urmăreşti.
Usain a câştigat în 9,83. “Mult”, a fost prima reacţie instinctivă. Păi, da, dacă ne-a obişnuit cu recordurile… Dup-aia am citit că recordul European al lui Obikwelu, de exemplu, e 9, 86. Nu mi s-a mai părut atât de „lent”…

Imediat, start la 400m garduri, băeţ. La fix, că e chiar în faţa mea. Cu Angelo Taylor în prim-plan. Pe locuri,

fiţi gata,

start!

şi….

hopaşa peste garduri!

A câştigat Angelo, în stânga, primul care sare ultimul gard.

(fiind chiar după linia de sosire, era bine că atleţii veneau întotdeauna încoace ;), compensând pentru faptul că, privind frontal, din sosire nu înţelegeam mare lucru.

Între curse mai aveau loc premieri, dar nici una aşa spectaculoasă ca desigur a lui U-saiiiin.

După care a venit la interviuri. Ăă, pardon, trebuia să vină la interviuri, dar după câteva reprize de dans, a mers să dea autografe şi noroc cu spectatorii (în delir),

spre disperarea oamenilor de ordine.

A ajuns în sfârşit jos în faţa noastră unde erau amenajate micile podiumuri pentru interviuri, unde s-a ţinut în continuare de şotii,

a glumit cu reporterii,

dar a ştiut să fie şi serios când a trebuit.

În timp ce el se muta de la o echipă de televiziune la alta (în total vreo 10), în spate se pregăteau de start atleţii de la 400m.

Jeremy Warriner vs. LaShawn Merritt, surpriza de la Beijing.

Start,

şi… câştigă Warriner, destul de lejer.

Cred că şi acum se întreabă ce o fi păţit la Beijing de a pierdut atât de clar… Ceasul rău, pisica neagră.

Între timp, Usain ajunsese la ultimul interviu,

după care din nou, autografe la greu.

Iar noi ne pregăteam de ultima probă de Golden League, 110m garduri femei. Competiţia a fost dură,

dar a câştigat marea ghinionistă de la Beijing, Lolo Jones.

Care face şi ea parte din categoria “realitatea bate TV-ul” ca aspect, şi nu e singura “gardistă” în această categorie.

Ca şi la Beijing (unde a căzut), Susanna Kallur a fost foarte căutată pentru interviuri. Mi-a plăcut atunci aerul ei şugubăţ, confirmat şi aici, unde era câştigătoarea de anul trecut, dar acum nu a rupt gura târgului. Ceea ce nu i-a afectat buna dispoziţie nativă. Plăcut de urmărit.

În timp ce o observam atent pe Suzi, începuse cursa de 5000m. Kenenisa Bekele contra a vreo sută de kenyeni.

Dar când “iepurele” a obosit, Kenenisa a preluat el frâiele cursei,

a zburat pe lângă ei

şi a câştigat cu un avans de vreo 100 de metri, de o manieră entuziasmantă. În adevăratul sens al cuvântului. Publicul fusese entuziast, participativ şi susţinător-aplaudac tot concursul, dar punctul culminant a fost, culmea, nu la Usain Bolt (deşi şi atunci au fost în delir), ci la ultimele ture ale lui Kenenisa. Începute timid, “valurile mexicane” din tribune au crescut tot mai mult în intensitate, la ultimele 5 ture urmărindu-l permanent. Ţi se face pielea de găină când mii de oameni întind mâinile, toţi ca unu’, “ooooooooo….”

“eeeeeeey!!!”

Şi asta pentru a onora efortul unui singur om,

o chestie mică şi slabă care dă ture de stadion. Şi în loc ca asta să mi se pară ridicol, mi s-a părut înălţător.

Ce îi aduce pe oamenii ăştia pe stadion, cu zecile de mii, în fiecare an, să urmărească efortul unor oameni care aleargă, sar, aruncă, după reguli mai simple sau mai ciudate, la al căror sens nu mai stă nimeni să se gândească?

Probabil pentru că atletismul, ca ţi înotul, nu e joc, e competiţie pură. La momentul “execuţiei”, atleţii sunt întotdeauna SINGURI, înfruntându-şi exclusiv propriile limite. Nu există “fault”, nu există certuri cu arbitri. Există doar dorinţa de a fugi mai repede, de a sări mai sus, de a arunca mai puternic. Omul are adânc programat în gene instinctul competitiv, pentru supravieţuirea genei mai puternice. Atletismul e una din cele mai pure reflectări ale acestui instinct, şi poate de aceea atrage atâţia simpli privitori, părtaşi cu sufletul şi cu… instinctul la efortul celor din arenă. Citius, altius, fortius.

În plus, după tot tamtamul mediatic din jurul lor, e impresionant să îi vezi în realitate. Sunt mult mai mici decât par la televizor. Sprinterele, de exemplu – pe Alyson Felix ţi se pare că ai putea s-o ridici cu o mână. Dacă-l vezi pe Warriner pe stradă şi n-ar avea ochelarii, nu dai doi bani pe el. Săritoarele în înălţime sunt singurele mai înalte decât par la televizor, în schimb mult mai SLABE, ceea ce le face să pară mai fragile. Până şi Usain pare mai subţire. În schimb Angelo Taylor sau chiar febleţea Susanna, nu :).

E un amestec de admiraţie şi relaxare în timp ce constaţi lucruri ca acestea. Alternanţa rapidă dintre reverenţa de a privi un Campion Olimpic, unii din ei pe cale să devină “instituţii”, şi revelaţia amuzată că “sunt şi ei oameni”, că fug parcă mai încet decât la televizor, dar parcă le simţi mult mai “personal” efortul.

Cursa de ştafetă 4×100,

probă “în afara concursului”, fără Jamaica, dar cu americanii în bună formă, a încheiat concursul.

A urmat festivitatea de închidere, scurtă şi plăcută. Luminile s-au stins

şi spectatorii au aprins micile neoane albe şi albastre

pentru o privelişte feerică.

Spontan, nu ştiu dacă aşa se face de fiecare dată, au început să le arunce pe pistă, carevasăzică a avut un efect luminos foarte plăcut.

Au început şi artificiile,

şi… gata.

Faptul că a avut loc la atât de puţin timp după Olimpiadă a avut ca efect pe de o parte mai puţine rezultate sportive fantastice, pe de altă parte concursul a avut un aer “de sărbătoare”, fiind prima ieşire “în public” pentru campionii olimpici, care şi-au savurat triumful. Recorduri mondiale n-au fost – probabil mai toţi au atins vârful de formă la Beijing. Cei câţiva favoriţi care din diverse motive au ratat aurul olimpic, au avut acum ocazia să-şi “ia revanşa” – ocazie fructificată, cred, de toţi (!).

Una peste alta, sentimentul dominant al serii a fost bucuria. Poate pentru că la un concurs atletic te simţi, puţin, ca în Olimp.

Anunțuri

Un gând despre “Weltklasse Zürich – un Mic Olimp

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s