Chemarea Nordului (36): Berlin, se închide cercul

În epilog la seria Chemării Nordului, se închide cercul cu Al Doilea Descălecat la Berlin. De data asta, şedere mai scurtă, axată mai mult pe muzee.

Pentru că la Berlin sunt nişte muzee tari de tot, aflate pe “Museumsinsel”, Insula Muzeelor. Sunt vreo 4-5 importante,

2 la dreapta,

şi 3 la stânga.

Prima oprire, la PERGAMON, ăsta cu coloane multe, care găzduieşte o expoziţie a-ntâia, despre Babilon – mit şi adevăr.

Una din piesele de rezistenţă este altarul din Pergamon,

care e o localitate grecească din Asia Mică, şi care arăta cam aşa

Micheteau, nu? Ce făceau grecii ăia… Şi porţi din astea, făceau, nuş’ de ce aşa înalte, doar’ nu treceau cu Cai Troieni în fiecare zi prin ele… Asta dacă nu mănşel e de la Milet, tot din Asia Mică. Thales, ringabell?

Din păcate, la expoziţia babiloniană, cu fabuloasa Poartă a lui Ishtar, nu a fost voie să se facă poze, aşa că… ţeapă.

Next, pe lângă Check Point Charlie, fost punct de graniţă est-vest,

la care mă minunez de fiecare dată ce diferenţă poa’ să fie faţă de cum trebuie să fi arătat acum 20 de ani,

pe lângă nişte rămăşiţe de Zid (ghici de care parte era asta în trecut)

şi din nou semne de “turism comunist”, cum am mai văzut aici, dar şi la Cracovia. De data asta, simbolul Trabi

e “pe roţi mari”.

Şi acum la treburi mai serioase,

şi anume “Topografia Terorii”, o expoziţie amenajată în aer liber

şi care povesteşte despre 2 epoci de teroare prin care a trecut oraşul – nazismul şi comunismul. Pe bune, timp de 60 de ani, adică o viaţă de om, oraşul ăsta n-a avut pauză…

Expoziţia e pe planşe înfăţişând tot felul de aspecte, de la această statistică cu şefi ai SS şi condamnările lor de după război (ULUITOR DE MICI!!)

până la mărturii documentare şi foto din vremea respectivă

Interesantă această planşă cu poziţiile “unităţilor de intervenţie mobile” SS din Est. Unele, pe teritoriul nostru, la Piatra Neamţ, Sighişoara şi Sebeş. Şi Chişinău, tot la noi era pe atunci. Mă întreb ce erau aceste unităţi…

Da… azi ne uităm la zid ca la un exponat de muzeu din alte vremuri,

şi mulţi uită că nu demult, în timpuri de care ne aducem aminte, făcea parte din peisajul “normal” al acestui oraş.

Azi, peisajul normal, de exemplu pe înserat,

e un pic schimbat,

iar Friedrichstadtpalastul probabil un pic mai luminat.

M. m-a dus la o galerie de artă “underground”, care e o experienţă în sine.

E, ăă, interesant, dar nu ştiu cum aş rezista să trăiesc/muncesc în această clădire.

Cu aceasta, am plecat spre casă, nu înainte de a poza o… idee a autorităţilor care mai că aş aplica-o şi la noi. În tren/metrou se găsesc inscripţii din astea,

“împreună împotriva vandalismului”, “sunaţi-ne dacă vedeţi nereguli”, “ajutaţi-ne să prindem hoţii” – toate cu recompensă până la 600 de Euro. Măcar de sperietoare, şi tot mă gândesc că sunt bune la ceva… Îmi aduc aminte cu oroare cum, deşi o doamnă a văzut cum mi-a furat cineva telefonul în autobuzul 123, deşi am făcut scandal, a tăcut, n-a zis nimic, decât după ce au coborât hoţii. Într-un fel, o înţeleg, dacă merge în fiecare zi cu autobuzul, i-a fost frică să n-o recunoască hoţii şi s-o păţească altă dată… dar mă revoltă situaţia în sine de mi se face pielea de găină de nervi.

Anyway.

A doua zi am mers la muzeul tehnicii

care e o poezie pentru elevi, mai ales, dar nu numai, cu chestii din ştiinţă explicate, aplicate şi arătate practic, cu tot felul de giumbuşlucuri misterioase

şi, nu putea lipsi geniala demonstraţie a teoremei lui Pitagora: pătratul laturii lungi a triunghiului dreptunghic (pentru cei care nu mai vor să-şi aducă aminte ce e aia o ipotenuză :P) e egal cu pătratele celorlalte 2 (catete, ce vremuri…), adunate. Adică, lichidul din PĂTRATUL mare se scurge şi umple la fix celelalte 2 PĂTRATE mici. Genial.

Profesor de fizică să fiu, aş avea abonament cu clasa aici.

Următoarea ţintă, Muzeul Vechi (Altes Museum),

care are una din cele mai tari expoziţii egiptene,

alături de Luvru, Metropolitan, Londra şi desigur Cairo.

Doar aşa, ilustrativ, de exemplu ce e micheteau la aceste două statui

e că sunt din 2 epoci foarte diferite. Asta mare maro e din epoca lor “clasică” (acum vreo 3000 de ani), iar cea din faţă dintr-o epocă pe care ei au numit-o ceva de genul “renaşterea”, acum vreo 1500 de ani, când sculpturile “clasice” au redevenit “la modă. Sună familiar? :D

Trecând pe lângă ghemuitul ăsta care mi se pare foarte simpatic,

am ajuns brusc faţă în faţă cu cea mai frumoasă femeie din Berlin.

Mi s-a tăiat răsuflarea,

şi nu numai mie.

E perfectă.

Bustul, făcut acum vreo trei mii cinci sute de ani, mai precis pe la 1340 î.Hr., s-a păstrat aproape intact, nu a avut nevoie de restaurări.

Nemţii îi zic Nofretete, românii Nefertiti, restul lumii “Berlin’s Darling”. And mine.

Am stat vreo juma’ de oră prin jurul ei, după care am continuat turul cu expoziţia de papiruşi

sarcofăgi,

şi desigur mumii.

Imhotep n-a ieşit.

Cealaltă parte a muzeului

e dedicată artei antice greceşti, vedetă fiind acest băiat

cu o istorie complicată.

Eu îl cunoşteam mai bine pe acest individ,

Perikles i se zicea pe la Atena prin cartier.

Ultimele exponate care mi-au atras atenţia sunt capetele celor doi năbădăioşi, Cezar & Cleo. Patra.

Şi gata. Am ieşit, pe câmpul din faţa muzeului – sau din faţa Domului?

unde lumea stătea tolănită pe iarbă, aşa că m-am tolănit şi eu, chiar pe parcela asta din faţă, meditând la destinul papucului meu.

“Ikskiuz mi, spik Ingliş?”

Ridic privirea, o… compatrioată.

“No.”

A plecat. Apoi a trecut din nou pe lângă mine mai târziu, a dat să mă întrebe din nou, dar apoi şi-a dat seama, a râs şi a zis “sorry”. Mi-a venit şi mie să râd. Deşi, nu ştiu daca e de râs. A mai venit apoi un puştan cu aceeaşi întrebare, am văzut că avea o hârtie cu ceva scris, pe care am văzut doar cuvântul “food” (mâncare). Când m-am întors, am văzut toată trupa, cum se răsfira pe iarbă, luând turiştii la întrebări.

în timp ce copiii se hârjoneau.

Mda.

Mai departe în text, spre seară, spre gară,

care e cică cea mai mare din Europa. Trecând podul ăsta de deasupra şi privind înapoi, oamenii şi şezlonguri.

Lângă gară am mers să vedem sculpturile în nisip.

Vreo 10 să fi fost, unele remarcabile.

Asta cică a luat premiul 1.

Acestea fiind zise, auf wiedersehen, Berlin.

Reclame

2 gânduri despre “Chemarea Nordului (36): Berlin, se închide cercul

  1. Eu din pacate/fericire facusem deja poza cu Poarta lui Ishtar cand am aflat ca nu e voie. Ca sunt mai cascata. In poza desigur nu a iesit cat de daramatoare e senzatia…
    Ce mi/a placut la muzeele lor e faptul ca te fac sa traiesti senzatii cat esti acolo…nu bifezi, constatati, ci le traiesti.
    M-a apucat pe bune groaza in „instalatia” de la Muzeul Evreiesc cu Camera de gazare, si mi s/a facut pielea de gaina in fata Pergamonului si a Portii, iar la Muzeul tehnicii m/am emotionat rau de tot cand am trecut prin „camera” Nautilusului…m-am simtit ca un copil.

    Apreciază

  2. Nici Berlinul, nici Leipzigul nu mai arata asa cum le-am vazut eu pe la ’48, primavara…. adica chiar in anul in care se trecea pe la Check Point Charlie fluturand pasaportul. Ceea ce am si facut. Ca sa ma intorc urgent inapoi, dupa ce am fost usurata de portofel in primul mare magazin „capitalist” in care am intrat :) Probabil cineva care a trecut de Check Point Charlie inaintea mea….

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s