De data asta, am oprit la Leipzig. Jane m-a dus la o parcare chiar în centru, când am ieşit am dat ochii cu Thomaskirche

adică fieful lui.

Johann Sebastian Bach a fost aici cantor zeci de ani şi a cântat, foarte probabil, la orga asta.

Apoi am făcut cale întoarsă şi am dat în piaţa mare, cu primăria veche

şi al ei ceas colorat.

Mai departe, oraşul e oarecum tipic nemţesc, cu case nu prea mari, nu prea mici, una lângă alta, rezonabil colorate şi ornate,

pe alocuri chiar cu sclipiri ornamentale, ca aici la Bursa veche

sau aici, la… nu ţtiu ce e asta.

Pe o stradă principală din oraşul vechi

se ajunge la biserica Nikolaikirche, cu interior spectaculos

şi o piaţă exterioară cochetă.

Mai departe, pe lângă nişte Hare Krishna care semănau foarte tare cu cei din Malmo

am dat peste statuia lui Richard Wagner, alt compozitor care a vieţuit în acest, iată, oraş al muzicii care se vede a fi Leipzig. Numele lui Wagner îmi sugerează, nu ştiu de ce, un om serios, foarte serios, care nu prea zâmbeşte. Mda.

Şi cam atât. Am văzut doar o mică parte, dar n-am avut răbdare să bat chiar tot oraşul – centrul istoric e mic, dar am văzut din maşină la plecare nişte clădiri monumentale pe care nu le-am studiat. Asta e, data viitoare. Mă grăbeam spre destinaţia următoare, fiind curios de ce mi-o recomandase N. Dar asta, în episodul următor.